"Mi se pare mai scandalos acum (şi mai eficient) să fii discret"

"Imaginaţi-vă un pumn de oameni înfăşuraţi în pergamente şi atlazuri pe măsura oaselor / avizi de existenţă individuală şi afirmînd cuvinte care sînt lucrări ca ale mîinilor / lucrări istovitoare cum au fost din totdeauna cele ale poeţilor adevăraţi / lucrări-cuvinte despre spaime din haosul acestui secol sfărîmat / închipuiţi-vă un pumn de oameni în glasul cărora există presimţirea poeziei noului mileniu / îl voi numi pe unul dintre cei mai buni: Dan Stanciu Şi sper din toată inima să fi rostit un adevăr numindu-l" - aşa prezenta Gellu Naum pe 18 ianuarie 1990 volumul de debut al lui Dan Stanciu. Despre confirmarea unor asemenea adevăruri, despre joc, ironie şi înţelesurile de azi ale suprarealismului l-am întrebat din nou pe Dan Stanciu şi, în cele din urmă, a răspuns.

Trei poeţi la mia de cămile

S-a spus că eşti un discipol al lui Gellu Naum, deşi poemele tale urmează mai degrabă altă poetică - oricum, altă cale. Te consideri, aşa cum spun unii critici, un "continuator al suprarealismului în linia Naum"?
Din fericire, nu se spun multe despre mine, m-am ferit de asta. (Dacă mergi într-o zi la malul apei, ca să constaţi ce a mai curs, nu va trece un sfert de ceas şi ai să vezi un autor faimos în valuri, dînd voiniceşte din braţe şi din gură, într-un şuvoi de comentarii care îl duce la vale. Nu sînt eu ăla şi nu-l înţeleg de ce s-a vrut acolo, nu era mai bine dincoace, unde e linişte?) Dintre puţinele care s-au zis, în scris, despre cel care îţi vorbeşte (fireşte, tot în scris), chestia aia că aş fi un discipol al lui Gellu Naum e groasă rău. Poeţii n-au discipoli, fiindcă sînt - prin definiţie şi definitiv - certaţi cu disciplina. Unul care-i poet nu vine din neamul bovinelor, să-l poţi aşeza într-un staul (ca vaca) şi să-i extragi din uger o găleată de urmaşi. Ugerul unui poet e lactifer într-un sens mai larg, nu e un rezervor de lapte în care să-şi înmoaie criticul simpluţ biscuiţii. Discipoli poate avea (la rigoare) cămila, creată de inventatorul ei pentru a purta poveri. Sînt destui discipoli de cămile, fiecare cu un sac în spate, pe care îl cară de la o carte la alta. Poeţi sînt numai vreo trei la mia de cămile (dacă-i socotim şi pe morţi). Nu poţi face caravane cu ei, n-au deprinderea de a merge încolonaţi. Şi n-aş vrea să creadă careva că-i plasez deasupra altor bipede înzestrate cu pix, nici pomeneală. E rezultatul rece, de uz intern, al unei statistici personale crude.
Gellu Naum n-a fost o cămilă, iar eu n-am semne că aş fi. Nefiind cămile, apropierea dintre noi ţine de un alt registru decît acela al cărăuşiei, al transmiterii şi preluării unui bagaj poetic pentru a fi dus mai departe pe un singur drum. Nu ştiu să existe o "linie Naum" pe care s-o poată urma orice pieton (sau drumeţ cu motor) cînd simte chemarea de a se deplasa liniar. Eu (iartă-mi cuvîntul, e un pronume cam uzat, poate ar trebui să spun "au", cum spun maorii cînd vor să spună "eu") nu m-am dus la Gellu ca la Gara de Nord, să mă sui într-un tren. E drept, eram destul de tinerel (abia trecusem de la faza de post-copil la aceea de pre-adult), dar nu eram tîmpit. M-am dus fiindcă un lucru din el se potrivea de minune cu un lucru din mine, lucrurile alea două fiind pe undeva simetrice, complementare, compatibile sau cum vrei tu. Mai clar de-atît nu pot exprima ce am în cap, cine vrea claritate (la modul iute digerabil) s-o caute în altă parte.
Cît despre spusa că aş fi un "continuator al suprarealismului" (în orice linie, fie ea Naum sau Alecsandri - atît de anapoda e înţeleasă treaba asta, încît nu m-ar mira să fie descoperite urme de suprarealism şi în Fîntîna Blanduziei), e o bazaconie la fel de mare. Din cîte ştiu, suprarealismul nu e un roman-foileton (deşi oamenii lui adorau romanele-foileton, de genul celor din seria "Fantomas"). Nu e ceva care se întrerupe într-un punct pentru a crea aşteptare (cu formula "continuarea în suprarealistul următor") şi apoi se reia. Fiind o mişcare, şi nu un curent (dar cred c-am să dezvolt acest fir mai încolo, dacă-mi dai voie), suprarealismul nu îşi măsoară paşii: azi unul înainte, mîine doi, poimîine unul înapoi - şi-a încheiat de mult socotelile cu Lenin. Iar ca mişcare, se mişcă fără oprire, ca un perpetuum mobile. De aia nu pot fi, în suprarealism, continuatori: nu poţi continua decît ceva care s-a oprit la un moment dat. La fel cum nu pot fi (atîta vreme cît mişcarea are energie) nici terminatori, deşi a încercat unul, pe nume Jean Schuster, să coboare obloanele în '69.
(Paranteză pentru o poveste: Ponson du Terrail, părintele lui Rocambole, scria enorm, o droaie de foiletoane pentru diverse gazete. Scriind aşa, cu nemiluita, i se mai întîmpla să uite că omorîse un personaj cu patru săptămîni în urmă şi-l aducea din nou în acţiune. Confuzie la cititor, regrete amare la autor. Ca să le evite, autorul a comandat nişte sicrie la un tîmplar şi nişte manechine la un (cum să-i zic?) manechinist. În clipa cînd un personaj era ucis de pana autorului, un manechin era vîrît într-un sicriu şi pe capacul sicriului era scris numele personajului, spre ţinere de minte. Astfel, istorisirea putea înflori şi se putea ramifica oricît, păstrînd un dram de verosimil. Cum însă verosimilul nu ne atrage din cale-afară, noi nu stăm în sicriele în care am fost vîrîţi, ieşim de-acolo şi batem cîmpii. Sîntem un trib de fantome zglobii, am închis paranteza şi răspunsul la prima întrebare.)

O poezie bio

Pe coperta volumului tău Imperiul simpatiei exista o "recomandare" a lui Gellu Naum care se încheia aşa: "închipuiţi-vă un pumn de oameni în glasul cărora există presimţirea poeziei noului mileniu / îl voi numi pe unul dintre cei mai buni: Dan Stanciu". Cum e "poezia noului mileniu"?
E cam devreme să pot zice. Aş mai aştepta vreo două secole (am timp, maşinăria lui 2000 abia s-a urnit), pînă se iveşte un relief undeva. Deocamdată observ că poezia nu prea mai şade în cărţi (sau nu în cărţile zilei, poate s-a retras în cele vechi, prin astea de-acum adie vidul şi dezolarea). A migrat, şi-a strîns boarfele nepreţuite şi dus-a fost. Dai de ea cînd ieşi de pe autostradă şi te abaţi spre zonele cu populaţie rarefiată: într-un garaj unde patru tineri (percuţie, două ghitare şi un glas, eventual nişte clape) îşi zdrăngăne setea de altceva, pe site-uri ascunse, în filme cu buget mizer care exclud (cum ai exclude rîia) marele public, într-o tehnologie deşucheată care îşi face de cap născocind "arborele acustic Elipson" (o reţea de difuzoare sferice care te îmbracă în sunete) sau în alte asemenea locuri, ferite de foşnetul cifrelor cu mai mult de două zerouri. N-o vei găsi în produsele aşa-numitei industrii a cărţii, pentru care tirajul uriaş e sacrosanct. Şi e normal să fie aşa, poezia nu-i pentru mulţimi. Un vers precum "Totul se făcu umbră şi acvariu fierbinte" al lui Rimbaud sau un poem cum este "Examinator - prînz" al lui Michaux nu pot fi citite şi înţelese decît de o mînă de inşi dintr-o generaţie, nea Caisă cu Dan Brown pe e-reader nu le va accesa nicicînd. Pentru Michaux (fiindcă veni vorba), o carte în două sute de exemplare era arhidestul - cînd Gallimard l-a "tras" în două mii s-a speriat.
Cred aşadar că poezia (aia scrisă, pe dumneaei o frecventez cu precădere) e pe cale să-şi schimbe pielea, şi năravul odată cu ea. N-are ce căuta în agora, unde vacarmul e regula. Nu-i treaba ei să-i îngraşe pe industriaşii cărţii (sînt regimente de Coelho temeinic antrenate s-o facă), poate pluti de una singură prin veac. Tot ce-ar avea de făcut ar fi să nu se lase: să nu se lase încălecată şi călărită de manageri, agenţi literari sau impresari, să nu se lase pradă disperării (dar hrănindu-se atent din ea), să nu se lase la cheremul vremii. Şi nu e greu: tiparul e floare la ureche acum (două sute de exemplare sînt la îndemîna oricui), un strop de organizare se poate încropi (cît să pui pe roate o căruţă cu coviltir editorial pentru niscaiva poeţi nomazi), iar dacă ce-ai scris e propriu, tare şi nu se supune pieţei, două sute de cititori apar ca prin farmec din neant. Mi se pare că vine timpul unor lucruri bricolate suplu, din pasiune, la adăpostul discreţiei şi departe de supermarket. O poezie bio, fără aditivi.
Şi aş mai semnala ceva: materialele (care, în cazul poeziei, sînt cuvintele). Impresia mea, de observator oarecum pieziş, e că s-au cam împuţinat. Poate că asta-i bine, poate că într-o zi vom ajunge să facem poezie din şiruri de 0 şi de 1 aranjate frumos în ghirlande. Dar dacă nu-i bine? Dacă un lexic sărac naşte un poem precar? (Că doar nu sîntem toţi Bacovia. Şi chiar de-am fi, cine înghite atîta violet?) E simplu, cînd simţi un ghimpe inexprimabil şi vrei să-l dai afară, să scrii fuck (am luat un cuvînt la întîmplare din româna contemporană). Problema cu fuck este că s-a uzat prin zicere şi scriere în neştire, nu mai clatină nimic. Neclătinînd, e ca şi cum nu l-ai fi spus. Şi-atunci poate c-ar merita să fie explorat potenţialul clătinător al unor cuvinte pentru moment inexistente sau de mult uitate sau care aparţin unor limbaje laterale. Cu ele s-ar putea clădi un andabat afil artofag, în stare să clatine proasta încremenire. (Pentru cei neduşi la dicţionar, traduc: un andabat era, la romani, un gladiator care lupta călare, legat la ochi, afil înseamnă "fără frunze", iar artofag e cineva care mănîncă mai ales pîine.)
(Închei cu altă paranteză, pentru o comparaţie: Plinius vorbeşte, în cartea a XXXVII-a din Naturalis Historia, despre glossopetre, nişte pietre avînd forma limbii omului care cădeau din cer în timpul eclipselor de Lună şi care erau folosite în selenomanţie. Intuiţia îmi şopteşte că poemele acestui mileniu vor fi cîndva un fel de glossopetre, presimt asta cu întreaga mea vechime.)

Veneau să spună şi să afle

Scriai poezie, dar te-ai dus la Liceul "N. Tonitza". Cum a fost adolescenţa ta?
A fost demult. Memoria (cîtă mai e) ţine să mă informeze uneori c-a existat în mine un tinerel sfios pînă la un punct, apoi răzvrătit şi zănatic. Dacă l-aş întîlni (şi se întîmplă să-l întîlnesc, la răstimpuri, în poze), l-aş saluta. Era OK ca june şi m-ar amuza să mergem împreună la Cinema "Feroviar", să ne topim de plăcere cînd James Coburn azvîrle cuţitul într-un tîlhar sau cînd Lee Marvin scapă din încercuire. Nu mai ţin minte în ce împrejurări m-am apropiat de poezie şi care a fost momentul. Citeam pe rupte, dar cărţi de aventuri, cu piraţi, exploratori sau detectivi (faimosul detectiv Trevor Gex, ale cărui isprăvi se derulau în Realitatea ilustrată de prin anii '20, avea statura unui zeu descins din Legendele Olimpului ca să-i înapoieze contesei colierul de safire furat de un escroc mascat). Cumva m-am dat peste cap (o rotaţie de 360 de grade) şi din pirat am devenit poet. Era tot aia, navigam cu alte pînze către aceleaşi insule îndepărtate. Scriam cuvinte-cuvinţele pe foi albe şi cîteodată mîna, plictisindu-se, o lua razna şi-n loc să-l scrie pe "a" de la "argint", desena un stîlp cu aripi sau pălăria lui Saturn. Mi-a plăcut mereu să amestec planurile, amestecam extreme într-o veselie. În liceu (acel "Tonitza" pe care l-ai pomenit) l-am deturnat într-o zi pe bietul Slavici, scriind la extemporal că Lică Sămădăul se îndrepta spre "Moara cu noroc" la bordul unui avion plin cu lăcuste. Am primit nota 6, n-am priceput de ce, un 3 mi se părea mai just. M-aş opri însă aici cu evocarea unor chestii din prima tinereţe - nu de alta, dar stau la pervazul primei bătrîneţi şi cînd mă uit în jos ameţesc.

Eu te-am văzut prima dată, înainte de 1989, la Librăria Cartea Românească, un fief al optzeciştilor. Cum te simţeai acolo?
La Librăria Cartea Românească (unde eram angajat ca "muncitor necalificat manipulant"), treaba mea era să car cărţi şi vreo doi ani am cărat, cîteva tone (l-am urît pe Cel mai iubit dintre pămînteni, m-a deşelat cărîndu-l). Apoi, cînd Mircea Nedelciu n-a mai vrut să fie librar şi s-a dus la Uniunea Scriitorilor, n-am mai cărat, vindeam. Vindeam ce se nimerea, Paler şi Domnica Gârneaţă, Refugii şi Supravieţuiri. Pentru mine era un loc de muncă (niţel mai tolerabil ca altele şi mai puţin infestat de birocraţie) de unde luam o leafă din care să trăim, eu şi ai mei. Pentru cei numiţi optzecişti (fiindcă într-acolo bate întrebarea ta) era un loc de întîlnire. Asta era vital pentru nişte oameni tineri, în vremurile alea sumbre. Mai toţi aveau slujbe nenorocite, care le mîncau zilele şi nervii, li se pusese lacăt pe Cenaclul de Luni, iar librăria şi depozitul de la subsol al lui Iaru erau aproape singurele nişe unde puteau respira laolaltă. Veneau pe strada Nuferilor să spună şi să afle, să fie între ei, cu ale lor, nu risipiţi în pleava dimprejur (nu-l uit pe Eugen Suciu, într-un august, venit să ne anunţe, descompus, că murise Mazilescu). Mai degrabă decît un fief era o redută, unde încasai mai uşor baioneta şi ghiuleaua, dizolvîndu-le în vorbe.

Bravo, avem ce diseca

Pe cine ai mai cunoscut din grupul suprarealist prim?
Pe Virgil Teodorescu, ţi-am spus cu alt prilej, pe scurt, cum a fost. În '91, cînd am ajuns prima oară la Paris, l-aş fi putut cunoaşte pe Gherasim Luca (îl ştia prietenul meu Sebastian Reichmann), dar n-a fost să fie şi nu adun întîlnirile ca pe timbre, aştept să se petreacă de la sine, dacă au a se petrece. Tîrziu, în 2004, am fost la el acasă (Michel Zimbacca o ştia pe Micheline Catty, care l-a însoţit patruzeci de ani pe Luca, şi ne-a dus acolo, pe mine şi pe Sasha Vlad), i-am cunoscut întrucîtva amintirea. Mi-ar fi plăcut să-l pot cunoaşte pe Trost (era un tip foarte bine, din cîte spunea Gellu şi judecînd după ce-a scris), dar a murit în 1966, la Chicago, cînd eu, la Bucureşti, încă mai eram pirat. Am cunoscut însă alţi oameni, din alte grupuri (nu neapărat româneşti), pe unii de-a dreptul, pe alţii scriindu-ne, am anumite cunoştinţe în materie.

Crezi că există azi un grup post-suprarealist care scrie în româneşte?
Întîi aş vrea să dăm la o parte prefixul "post", noi nu ţinem post. Şi cînd zic noi, n-aş vrea să se creadă că mă instalez în funcţia de portavoce sau că m-ar ispiti pluralul maiestăţii, maiestatea mea subţire n-are nevoie de alai. Vorbesc doar în numele meu, dar ca unul dinăuntru, care ştie cum merg lucrurile pe-acolo, ştiind că mai sînt şi alţii care ştiu că lucrurile merg într-adevăr aşa, nu stau cum li s-a spus (în repetate rînduri) să stea. Cu alte cuvinte (pe undeva aceleaşi, fiindcă revin la ce-am zis înainte), cînd vorbim despre suprarealism, vorbim despre o mişcare, nu despre un curent literar-artistic, deşi s-au făcut eforturi acerbe, din 1924 încoace, pentru ca acest fluture splendid să fie vîrît sub sticla unui insectar, cu un ac înfipt în grumaz. (Nu-i vorbă, cuvîntul "mişcare" a adunat şi el în cîrcă o sumedenie de toxine, dar cîte cuvinte nu s-au degradat prin spunere aiurea?) N-aş face însă prea mulţi paşi pe terenul searbăd al teoriei (nu mă îmbie deloc priveliştea). Ca să rezum, nu cred în existenţa unui presupus "post-suprarealism" actual, scornit de iubitorii pozelor la minut: clic! - pre-suprarealism (ce arătare o mai fi şi asta?); înc-un clic! - suprarealism (fie-i ţărîna uşoară); iar clic! - post-suprarealism (bravo, avem ce diseca); re-clic! - trei schelete proaspete, zîmbind în morminte. Pentru mine, povestea e-n desfăşurare, actorii sînt calzi, peisajul se înnoieşte continuu, ca norii. Cum au spus-o alţii, cum am mai spus-o şi eu (reluîndu-i) şi o mai spun o dată, ca să fim clari: suprarealismul este ce va fi.
Cît priveşte grupurile suprarealiste, ele sînt mai degrabă lucrarea unor tineri care au a pune în comun ceva din sfera acţiunii imediate, mai puţin a scrisului. La ora asta sînt prin lume cîteva asemenea grupuri, în diverse faze de creştere ori de scădere, cu unele ţin legătura. N-am ştire să fie şi la noi unul, două sau paişpe, dar poate stau ascunşi tinerii aceia, nu-i vezi şi nu-i auzi, nevrînd să cînte într-un concert jalnic. Scandalul, care era una dintre formele de acţiune predilecte ale suprarealismului, a fost absorbit de comerţ, a devenit strategie de marketing. Mi se pare mai scandalos acum (şi mai eficient) să fii discret.

Adevărurile nu se împacă prea bine cu portul unei cravate

Ai participat la vreun "joc al adevărului"? Cum se suportau adevărurile spuse pînă la capăt?
Îmi amintesc vag un astfel de joc, jucat cîndva (la răsăritul anilor '70) în casa de pe Intrarea Progresului unde locuia Gheorghe (Gigi) Rasovszky. Eram patru: Gellu, Sanda Roşescu, Gigi şi eu. Nu-mi amintesc însă vorbele, memoria mea reţine, din ce mi se întîmplă, mai curînd imagini decît fraze. Ţin minte aşadar că purtam o cravată din păr şi că îmi ornamentasem vesta şi pantalonii cu insigne, decoraţii şi medalii. Fiindcă mergeam să mă întîlnesc cu prietenii mei (habar n-aveam că vom intra într-un joc al adevărului, chestia asta n-o pui la cale, se petrece spontan), mi se păruse adecvat să-mi atîrn de şliţul nădragilor "Meritul militar" (ori cum s-o fi chemat tinicheaua aia) primit de tata pentru oarece fapte de arme (alături de alte decoraţii, de la bunicul), iar în piept să-mi agăţ un florilegiu de insigne cretine, cum ar fi (n-o să le-nşir pe toate, le-am uitat) aceea de "Stahanovist", de "Prieten al cărţii" sau "Micul turist". Cravata o văzusem într-o fotografie dintr-un album (era un obiect suprarealist confecţionat de Mimi Parent), îmi plăcuse la culme şi mi-am dichisit gîtul cu una similară. Dar se vede treaba că adevărurile nu se împacă prea bine cu portul unei cravate (chiar din păr să fie ea) fiindcă, din cauza părului ăluia, tuşeam întruna, de tresăltau medaliile pe mine, cu un clinchet aproape eroic. Aşa se face că fragmentele de adevăr pe care poate le-am rostit atunci au fost, probabil, sub formă de tuse. Şi s-ar putea ca prietenii mei să-mi fi administrat nişte adevăruri ceva mai coerente, care să-mi fi străpuns pe alocuri armura de insigne. Lăsînd însă deoparte anecdotele drăguţe, vreau să adaug că nu aveam nevoie de jocul adevărului ca să ne spunem pînă la capăt ce gîndeam, nu umblam între noi cu ciori vopsite.

Editezi, împreună cu mai mulţi prieteni din Fundaţia "Gellu Naum", Caietele Athanor. Ce sînt ele, cum apar, cum le-ar privi Naum?
Mulţi e mult spus. Am pornit treaba asta împreună cu Iulian Tănase şi mai tîrziu (de la numărul 2) ni s-a alăturat Sebastian Reichmann. Intenţia noastră a fost - şi este - de a întregi, prin publicarea unor texte inedite şi a unor documente fotografice păstrate în arhiva Fundaţiei, înţelegerea lui Gellu Naum. Nu cred că el, dacă s-ar întoarce cumva (printr-o piruetă a sorţii) în zona lui azi şi ar răsfoi cele două Caiete apărute pînă acum, ar avea motive de nemulţumire. Sînt acolo, în Caietele Athanor (care apar - cum altfel? - la momentul potrivit), lucruri de interes pentru cine vrea să şi-l apropie. Şi n-aş lăsa întrebarea ta să se închidă fără a spune un lucru la care ţin: îmi pare nespus de bine (sînt de-a dreptul fericit) că am pus în circulaţie, publicînd-o în Athanor, piesa de teatru Florenţa sînt eu, scrisă de Gellu Naum şi Jules Perahim între 1956 şi 1958. În toamna anului trecut, acest text a fost adus pe scenă de regizorul Alexandru Dabija, scenograful Dragoş Buhagiar şi trupa de actori a Teatrului Naţional din Cluj, într-un spectacol minunat.

Eu spun încet ce am de zis

Ai coordonat un singur dosar în cei 14-15 ani de cînd lucrezi, ca grafician, la Dilema, cel despre vise. Cum sînt visele tale? Lucide sau simetrice?
Sînt vegetal-mecanice sau triplu spiralate sau cum le vine. Dar mai bine să-ţi spun altceva, de pe un palier învecinat. O prietenă din Anglia (pe care n-o cunosc, sîntem prieteni electronic), Merl Fluin, din grupul SLAG (Surrealist London Action Group), a visat într-o noapte o carte care se chema News from the Already Dead (Veşti de la cei care au murit ar fi în traducere). Fireşte, cînd s-a trezit, nu îşi mai amintea conţinutul cărţii, reţinuse doar titlul. Şi s-a gîndit să reconstituie cartea pe care o visase, dar nu de una singură. Vis şi făcut: a scris cîtorva inşi răspîndiţi pe glob (pe unde i-a aruncat hazardul geografic), invitîndu-i să participe, cu texte şi imagini, la recompunerea visului. Printre ei, şi mie. Mi-am amintit atunci de un dosar al Dilemei despre sinucidere, coordonat de tine (în 2002), pentru care scrisesem un text. L-am recitit şi mi-a fost limpede, încă de la titlu ("Moartea e vis"), că textul acela apăruse în 2002, în Dilema, după ce trecuse mai întîi prin cartea visată de Merl în 2010.
I l-am trimis, tradus de prietenul meu Sasha Vlad şi însoţit de un colaj în care se întretaie o serie de evenimente oniric-funebre (sau invers): o doamnă purtînd un corset Belle Époque priveşte nişte pîlnii, un bec de mari dimensiuni aşteaptă să fie aprins, un bărbat sudează o cutie, o muscă pleacă etc. Iar la începutul lui decembrie trecut am primit un exemplar din News from the Already Dead. Este un obiect artizanal, modest ca aspect (între două foi de carton negre, mai puţin de o sută de file A4, legate cu o panglică albă de mătase), dar puternic. Multiplicat în 39 de exemplare - unul pentru fiecare dintre cei 39 de participanţi la jocul acesta serios. Îţi dau cîteva nume (nu pentru că ar spune ceva pe meleagurile astea, poate nici pe altele, ci pentru că îmi place cum sună alăturarea lor, deschide un fel de portal): Patrick Hourihan, Apio Ludicrus, Jarmo Raasakka, Michael Vandelaar, J. Karl Bogartte, David Nadeau, Ayşe Özkan, Theoni Tambaki, Eugenio Castro, Emma Lundenmark. Asemenea cărţii, par nişte nume desprinse din vis (cum presupun că i se pare şi numele meu lui Jarmo Raasakka, de pildă). Iată (dacă îmi permiţi cuvîntul "iată") un mod relativ simplu de a face poezie, nu trebuie decît să ieşi din curte şi s-o iei spre tine, altul.

Ultimul tău volum, apărut recent, Acte calde într-un decor negru pe scene separate printr-o linie grea, are trei motto-uri: unul din Hugo, altul din Breton, iar cel din mijloc din Tudor Pamfile, autorul volumului Industria casnică la români: "...începeau timpurile nouă, timpuri de cheltueală şi împrăştiere, de clădire şi dărîmare repede". E un colaj suprarealist?
Nu, e un diagnostic. Şi Hugo, şi Pamfile, şi Breton spun ceva despre chipul şi starea unei lumi nu foarte diferite de aceea de azi. Am pus cuvintele lor acolo pentru cine are ochi de auzit. Ştiu că nu vor fi prea mulţi care să audă cartea asta (poate vreo trei într-o barcă zgîlţîită de valuri, fără a mai socoti şi cîinele care latră la cărţi), dar nu e treaba mea să ţip, eu spun încet ce am de zis. Cîteodată spun şi repede, dar lucruri mai puţin urgente.
Pentru mine (iartă-mă că mă refer cam des la persoana mea, n-am încotro, stau în ea) e o carte veche de-acum, am încheiat-o de doi ani. Datorez apariţia ei unui prieten (Iulian Tănase, un bun creator de contacte, care a dus-o editurii Herg Benet) şi unui cuplu de editori tineri (Cristina şi Alex Nemerovschi, care nu s-au temut s-o publice). Desigur, într-o oarecare măsură, şi unor miracole nu întru totul întîmplătoare. Le mulţumesc.

Interviu realizat de Simona SORA şi Claudiu CONSTANTINESCU

______
Dan Stanciu (n. 1952) este poet şi desenator. A absolvit Institutul de Arte Plastice, secţia Grafică, în 1976. A ilustrat, printre altele, Cărţile cu Apolodor de Gellu Naum, Concert baroc de Alejo Carpentier, Iubitafizica de Iulian Tănase. Din 1996 lucrează la Dilema (azi, Dilema veche), iar din 1997 la Academia Caţavencu (azi, Caţavencii). A publicat volumele: Imperiul simpatiei, 1990; Simetria fierbinte, 1994; Înainte/După. 52 de apariţii trans-vizuale generate de hazard (cu Gheorghe Rasovszky, Iulian Tănase, Sasha Vlad), 2003; Borbro Feen Serliq Obs Kabupaten Duamaa Epona Snijngad Ek-Yolo Sodhi Jumah Burcep Lecade (cu Sasha Vlad), 2005; Trusa instalatorului de umbre (cu Iulian Tănase), 2006; Parazitul azurului (cu Sasha Vlad), 2006; Mergi cu alţi paşi, 2007; Dimensiunea "Umbrella" (cu Sebastian Reichmann), 2009; Acte calde într-un decor negru pe scene separate printr-o linie grea, 2011. În 2009, editura franceză L'Harmattan i-a publicat volumul Les Témoins oraculaires, în traducerea lui Sebastian Reichmann.