Hamlet, dirigintele şi revoluţia din 1989
Dacă-mi spunea ceva mai devreme, trăiam şi eu mai bine acu’!“ Şi omul a lovit cu palma volanul, semn că acu’ înseamnă o mulţime de facturi de plătit, care-i dau migrene.
Acest om avea dreptatea sa. Nu în sensul că Ion Caramitru ar fi pre-cunoscut ceva misterios în acel decembrie, ci pentru că pe artistul pe nume Caramitru fiecare îl asociază cu ce vrea: unii, cu rolul din Hamlet (al lui Tocilescu, de la Teatrul Bulandra), de la mijlocul anilor ’80; alţii, cu dirigintele dintr-un film cu liceeni, turnat tot pe-atunci; iar alţii, cu detonatorul primei revoluţii live TV din istoria Europei, din 22 decembrie ’89.
Nu m-aş fi încumetat niciodată să scriu despre o carte de istorie teatrală – dar acest volum e mult mai mult de-atît. Meritul principal – pe lîngă destinul polimorf al lui Caramitru – îi revine lui Mircea Morariu (unul dintre cronicarii & istoricii de teatru pe care exigenta Magdalena Boiangiu îi preţuia cu deosebire). Morariu nu-i un cronicar, ci o enciclopedie a teatrului şi, mai ales, un excelent plasator în context istoric a ceea ce ştie, spune şi scrie despre teatrul românesc. Vreme de şapte zile (26 ianuarie – 2 februarie 2009) Morariu şi Caramitru au avut tot atîtea conversaţii, iar volumul rezultat (publicat recent, în octombrie) este mult dincolo de biografia artistică a unui actor de renume. Pentru generaţiile – sper mai dezinhibate – ce vor urma, o astfel de carte va vorbi despre un întreg capitol de istorie culturală românească: de la România anilor ’50 la scandalul spectacolului Revizorul (la Bulandra, în 1972 – în urma căruia Liviu Ciulei a fost demis de la conducerea teatrului, iar Toma Caragiu, din funcţia de secretar al organizaţiei de partid) şi pînă la strategiile de supravieţuire penibile de la finele anilor ’80, cînd Caramitru & Dan Grigore făceau turnee prin teatrele (îngheţate iarna) din ţară pentru ca altfel merituoşii actori din provincie să-şi poată primi salariile etc.
Morariu & Caramitru nu puteau evita rememorarea lui decembrie ’89. Amintirile artistului sînt năucitoare: pe 20 decembrie el era la Cluj, cu un spectacol Eminescu; pe 21 revine în Bucureşti, la timp pentru a auzi (la radio) ultimul discurs (cel huiduit) al lui Ceauşescu, apoi iese în stradă; după o noapte cu peripeţii, pe 22 merge spre Televiziune şi, în uşa studioului 4, se întîlneşte par hasard cu Mircea Dinescu. De aici încolo se cunoaşte – dar nu chiar totul: de reţinut povestea reală a acelui (ireal) „Mircea, fă-te că lucrezi!“, detaliul că Silviu Brucan l-a propus pe Caramitru drept preşedinte al FSN-ului sau cel că exact Caramitru & Dinescu (feţele-prime ale Revoluţiei!) au aflat printre ultimii de prinderea, judecarea şi executarea soţilor Ceauşescu! Nici povestea (artistico-politică) a anilor ’90 nu-i mai prejos; cititorul va fi încîntat, înciudat şi intrigat deopotrivă.
Pe scurt fie spus, Mircea Morariu scoate de la Caramitru ceea ce nici un regizor n-a încercat pînă acum: anume povestea rolului prim, acela de cetăţean şi artist al unei ţări cu ceva probleme.
