(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 73, iun 2012)

"Cu vagabonzii nu prea ştim ce să facem. Şi e bine că e aşa." Aceasta ar putea fi concluzia întîlnirilor provocate de ICR Paris şi Centrul Naţional al Cărţii între 11 scriitori români şi francezi, seduşi de ideea de a dialoga în jurul temei "vagabondajului literar", la Salonul cărţii de la Paris, ediţia din 2012. Subiect ameţitor de vast şi tocmai de aceea promiţător.
L-au disecat, aducînd valenţe şi filoane nebănuite, Gabriela Adameşteanu, Ioana Bot, Letiţia Ilea, Ion Manolescu, Răzvan Rădulescu, Matei Vişniec împreună cu Maylis de Kerangal, Bertrand Badiou şi Michel Le Bris, în cadrul a două mese rotunde, una moderată de Valérie Cadet, critic literar, cea de a doua - de Jean Mattern, scriitor şi editor. În sala "Nota Bene" a Salon du livre - inima literară a Parisului care, o dată pe an, are ambiţia de a lua pulsul editorial al lumii -, am petrecut o după-amiază de sîmbătă, 17 martie, de intense "rătăciri" culturale, aşa cum o legitimează o posibilă definiţie a scriitorului (una care sună mai bine în franceză decît în româneşte): "vagabond d'esprit, ermite de l'écrit."
Plecînd de la opera şi destinul scriitorului-vagabond Panait Istrati ca pretext pentru discuţii, participanţii au declinat dimensiuni inedite ale temei, printre care: spiritul nomad în BD (Ion Manolescu), filonul literar al imigrării (Gabriela Adameşteanu), experienţa expatrierii (Matei Vişniec), peregrinările poetului Paul Celan (Bertrand Badiou), vocaţia ficţională a călătoriei (Maylis de Kerangal), rătăcirile fertile ale scriitorului Robert Louis Stevenson (Michel Le Bris), vagabondajul "din fotoliu" al lui Radu Cosaşu (Ioana Bot), riscurile călătoriei între diferite genuri ale scrisului (Răzvan Rădulescu), poetul - un etern vagabond (Letiţia Ilea). Dacă s-a degajat un numitor comun al acestor voci şi teme (prea) distincte, acesta a fost dat de tensiunea între interior şi exterior inerentă oricărui vagabondaj, idee pe care invitaţii au brodat ca pe o urzeală comună, deschisă oricărei împletituri de sensuri.

Maylis de Kerangal şi poetica de-plasării

Cu silueta ei gracilă, febrilă pe dinăuntru, calmă în afară, Maylis de Kerangal a părut o nălucă oprită pentru un scurt popas, dar în mod paradoxal statornic, la masa vagabonzilor, înainte de a o porni spre o altă staţie de întîlniri literare. În plin turneu de promovare a ultimului său roman, Tangeante à l'est, laureată în 2010 a premiului Médicis pentru La naissance d'un pont, scriitoarea aderă profund la tema vagabondajului prin modul în care schiţează o poetică a de-plasării, dintr-o perspectivă filozofico-umanistă. Călătorim, vagabondăm, ne de-plasăm, pentru a intra în relaţie. "Literatura de călătorie nu înseamnă un inventar a ceea ce vedem, ci un raport cu umanul pe care Panait Istrati îl căuta la rîndul său în călătoriile sale. Ocupăm acelaşi spaţiu, acelaşi pămînt, cum facem să fim împreună, cu ce gest fratern? În cartea mea [Tangeante à l'est] e vorba de o lungă călătorie cu trenul, deci de un spaţiu strîmt, suprapopulat. Să nu uităm că tangenta are în rădăcina cuvîntului sensul de atingere; sînt trupuri împreună de-a lungul unui acelaşi traiect, iar în jur este imensitatea Siberiei." Cartea a fost scrisă în urma unei rezidenţe de creaţie "în mişcare", o călătorie de 15 zile cu Transiberianul, pe care Maylis de Kerangal şi alţi 30 de scriitori au făcut-o, la invitaţia Rusiei, în 2010. Maylis de Kerangal a propus o definiţie personală a vagabondajului, în fin acord cu starea febrilă, dar strunită a propriei prezenţe la masa rotundă propusă de ICR Paris: "Vagabondajul, pentru mine, este reductibil la o stare de disponibilitate, ceea ce caut eu este deschiderea, starea de neîngrădire."

Matei Vişniec, vagabondul fericit

Vagabondînd lingvistic la fel de uşor şi de oral în franceză sau în română, Matei Vişniec a aşezat în miezul reflecţiei propria experienţă de autoexilat în Franţa, în anii '80, iar ceea ce s-a desenat a fost o poetică a libertăţii: "Complexul cultural şi lipsa libertăţii de expresie pot fi surse de vagabondaj literar. Am trăit complexul cultural într-o Românie parte a Europei de Est şi a marginalizării. Trăiam sentimentul că trebuie să facem ca Cioran, ca Eliade, ca Istrati, ca Gherasim Luca: trebuia să pleci, să fii validat de Occident, o veritabilă obsesie românească." Pînă la a o cuceri, dacă poţi, ca dimensiune a existenţei, libertatea e mai întîi o construcţie culturală: "În România anilor '60-'70, cultura franceză era foarte prezentă. Locuiam la Rădăuţi, un mic oraş spre frontieră, la 500 km de Bucureşti. În ciuda cenzurii, se traducea enorm, puteam cumpăra Céline, sau Greaţa de Sartre, noul roman francez. Ne întîlneam cu Franţa la cinema, în muzică. Deveneam francofili fără să ne dăm seama. Franţa se infiltra în noi, tăvălugul anglo-saxon nu funcţiona încă. Cînd am ajuns în Franţa m-am simţit aproape familiar: am cerut azil politic, dar eram de fapt un exilat fericit." Idealizarea exilului e doar aparentă: scriitorul Matei Vişniec, care şi-a lansat, în zilele Salonului, primul roman tradus în franceză - Sindromul de panică în oraşul luminii, în tălmăcirea lui Nicolas Cavailles -, aşază o distanţă (auctorială?) între lumea care l-a doptat şi limba de adopţie: "Limba franceză m-a ajutat să renasc. Trăiesc la Paris de 25 de ani. Fiecare are Parisul său, dar fiecare vede mai ales Parisul celor care au reuşit. Trebuie să priveşti foarte de sus ca să vezi şi Parisul cu straturile de cadavre ale celor care n-au reuşit, ale nefericiţilor, sedimentate. Îl iubim prea mult ca să-i vedem partea feroce. Mie nu mi-a fost niciodată frică de Paris. Spaima mea a fost Londra, unde am simţit răceala, unde totul e pe invers. Parisul te distruge amical, en beauté."

Ioana Bot şi poetica supravieţuirii la Radu Cosaşu

Într-un univers totalitar, cîtă cultură, atîta libertate - acesta ar putea fi rezumatul portretului pe care Ioana Bot l-a făcut, cu aplomb şi pertinenţă, scriitorului Radu Cosaşu. Este posibil să călătoreşti din fotoliu? Nu numai că este posibil, dar se impune ca soluţie a supravieţuirii în condiţiile alegerii personale de a nu emigra, de a prefera un exil paralel, interior: "Radu Cosaşu este, între scriitorii români contemporani, cel mai vagabond prin spirit, păstrînd o distanţă ironică faţă de statutul său de evreu la Bucureşti, de fost comunist dezamăgit de sistem, de violenţa politică a României de azi. Un scriitor evreu care a refuzat să emigreze şi care alege să fie scriitor european, occidental, rămînînd în România. Fiecare din textele sale pune în scenă o evaziune interioară a eului faţă de o constrîngere exterioară. Este întîlnirea între o formulă literară scurtă şi o mare temă, a călătoriei interioare, a rătăcirii şi a supravieţuirii." Pentru Radu Cosaşu o coadă la un supermarket este o incredibilă ocazie de a vagabonda, profesînd literar o "poetică a evaziunii particulară". Ioana Bot evocă această capacitate de libertate şi de mişcare graţie unui spirit viu, hrănit şi hrănitor, care traversează mii de cărţi, filme sau piese muzicale franceze, în condiţiile în care, pentru Radu Cosaşu, "marea călătorie era să meargă pînă la chioşcul de ziare, să-şi cumpere Le Monde şi Nouvel Obs, să exerseze bucuria de a-i fi trimise de prieteni cînd nu se mai găseau în România."
Cîteva texte de Radu Cosaşu, traduse în franceză de Raluca Lupu şi publicate în 2011 sub titlul Tangoisses, este prezentat de editorul MetisPresses din aceeaşi perspectivă a dezmărginirii prin spirit: "Scriitor din Est prin tribulaţiile biografice, Radu Cosaşu este un occidental din Bucureşti. Pregătirea, aspiraţiile şi lecturile sale vorbesc despre deschiderea către o adevărată Europă a spiritului."

Bertrand Badiou şi nomadismul lui Paul Celan

Germanistul Bertrand Badiou, cercetător la Şcoala Normală Superioară din Paris şi specialist în opera lui Paul Celan, a făcut o sinteză emoţionantă a destinului poetului "prin excelenţă nomad". "Născut la Cernăuţi în 1920, poet român de expresie germană, naturalizat francez în 1955. Sau poet francez de origine română şi expresie germană? În dicţionare, Paul Celan stă sub semnul vagabondajului." Nu mai puţin în calitatea limbii sale poetice şi a neaşezării voite în nici o identitate, semnele rătăcirii produc sens: "Ca şi pentru Marcel Proust, a cărui primă muză a fost mama, Paul Celan a învăţat poezia şi limba germană de la mama sa. E o limbă impură, constelată de elemente străine, care invită la reflecţie. Celan îi determină pe cititori să se confrunte cu cuvintele Celuilalt. Umanul este centrul poeziei lui Celan. Un iudaism al inimii, etic, deschis către uman."

Gabriela Adameşteanu şi poetica orizontului închis

Pentru Gabriela Adameşteanu vagabondajul n-a fost o mare temă a scrierilor, în schimb spectrul orizontului închis a dat tensiune universului din proza sa. În fosta nuvelă Întîlnirea, devenită roman, un exilat se reîntoarce în România, iar cele două lumi - a celui plecat care a reuşit dincolo şi a celor rămaşi dincoace, în ţarc - sînt doar tangente, nu se intersectează: "M-au locuit mai ales imposibilitatea de a pleca, obsesia de a nu putea ieşi. În România, marea certitudine naţională şi familială este să fii validat de Occident. Am rescris Întîlnirea păstrînd în filigran figura unui unchi care a emigrat la 24 de ani şi a devenit un arheolog cunoscut. Personajul este simbolic pentru misterul adaptării în lumea occidentală în care a reuşit, dar şi pentru cecitatea de a nu mai discerne ce este bine şi ce nu, în societatea românească regăsită. România rămîne o ţară ocultă unde legăturile sînt greu de perceput, ceea ce e o dramă. Cînd revine în ţară, un exilat este un străin care vine, dintr-un Occident bogat, ca un Moş Crăciun..." Pentru Gabriela Adameşteanu dincolo n-a fost nicicînd o tentaţie viabilă, iar mărturisirea dezinvoltă, la întîlnirea literară de la Paris, are ceva din detaşarea şi incongruenţa luminoasă a marilor scriitori: "Nu am fost făcută pentru o viaţă în altă parte, am fost conştientă de asta. Dar că fiul meu va muri şi el într-o societate cu totul blocată, acest gînd mi-era insuportabil. Nu am fost o fire vagabondă, mai curînd una burgheză."

Răzvan Rădulescu şi poetica fugii

Prozatorul şi scenaristul Răzvan Rădulescu a îmbrăcat costumul unui "călător" vertiginos care are nevoie de disconfortul drumeţului pentru a se aduna pe o pagină. Surescitarea călătoriei ca mediu de creaţie, limita în spaţiu şi timp ca o constrîngere productiv literară - la Răzvan Rădulescu vagabondajul pare să fie un operator pentru inspiraţie. "Primul cuvînt valid în faţa foii albe vine din ce în ce mai greu odată cu înaintarea în vîrstă, oricît exerciţiu ai avea. Călătoria înseamnă că mergi de la a la b. Eu practic mai curînd vagabondajul. E o fugă, adică mi-e frică de ceva, de o bestie pe care nu vreau să o întîlnesc, fiindcă o să mă mănînce."

Michel Le Bris şi poetica dezmărginirii

Autor a peste 20 de volume, director din 1990 al Festivalului de literatură "Étonnants voyageurs" de la Saint-Malo, Michel Le Bris a făcut figura unui înţelept bonom care, după ce a ascultat atent alţi rătăcitori, a simţit nevoia să se aşeze pe marginea drumului, ca să cugete la propria călătorie: "Nu mă opun unei literaturi a interiorului. Mă interesează mai mult cei care îşi iau riscul confruntării cu ceilalţi, busculării prin interacţiunea cu ceilalţi, revelării de sine prin raportul cu ceilalţi. Mă interesează mai puţin cei care rămîn în ei şi se privesc în oglindă, refuzînd reflexul celorlaţi. Pînă la urmă, unii nu merg fără alţii, e adevărat." Specialist al operei lui Robert Louis Stevenson, elogiat pentru a fi reuşit existenţial şi literar să dinamiteze societatea (victoriană) a zidurilor, a secretelor şi închistărilor de tot felul, Michel Le Bris a făcut şi cel mai luminos portret al vagabondului Panait Istrati: "Desfoirea unei cepe dă imaginea experienţei imigraţiei: rupi legătura cu familia, cu munca ta, nu mai eşti nimic în ochii celorlalţi. Coajă după coajă, nu mai eşti nimic din ce erai înainte. Cînd ultima coajă cade, ce rămîne din tine? Asta au trăit pînă la capăt Panait Istrati şi Stevenson. Frumuseţea vine din faptul că artistul se întreabă cum să faci ca această forţă distructivă să devină creativă. E vorba de cîntecul din cuvintele lui Panait Istrati, a cărui splendoare a limbii te face să te gîndeşti la muzica pură: Istrati e un Mozart al literaturii. E vorba de punerea în formă a operei, care-şi dă astfel conţinut şi pune un chip lumii ca necunoscut şi necunoscutului din interiorul fiecăruia."
Românul Panait Istrati, născut la Brăila în vremurile cosmopolite ale anului 1884, i-a fascinat întotdeauna pe francezi prin setea de libertate, de poveşti şi de oameni, pe care a topit-o într-o franceză savuroasă, învăţată de unul singur la 30 de ani. Vagabond al lumii, cu darul rostirii literare a propriei experienţe de mizerie şi splendoare, Istrati a fost iubit cu pasiune de francezi, dar şi respins cu vehemenţă, după ce umanistul fără ideologie care era s-a dezis de dictatura stalinistă, în 1928. Deziluzionat şi bolnav, Panait Istrati a murit în România în 1935, la 50 de ani, lăsînd în urmă poveşti şi personaje tulburătoare, şi nevoia unor buni traducători care să-i valorifice geniul în limba română. La masa rotundă franco-română de la Salonul cărţii de la Paris, Michel Le Bris a conchis cu superbie: "Am impresia că românii nu prea ştiu ce să facă cu acest Istrati, şi e foarte bine cînd oamenii nu ştiu ce să facă cu scriitorii. Pentru că scriitorii sînt prin definiţie în afară. Statutul de tribun naţional mă face să fiu circumspect, prefer acest "je ne sais pas quoi faire" poziţiei prea naţionaliste, care depăşeşte cadrul creaţiei. Nu sînt naţionalist nici cît negru sub unghie şi cred, de altfel, că un bun scriitor sau un scriitor pur şi simplu este un străin, mai întîi străin în ţara lui, străin în limba lui. Pentru mine un scriitor este scriitor atunci cînd îşi trăieşte limba ca pe o limbă străină. Acest raport de străinătate este propriu artistului şi-l face creator."

Letiţia Ilea şi poetica stranietăţii

Cu un volum tocmai apărut în franceză în chip de paşaport poetic (Blues pour chevaux verts, poeme traduse de Fanny Chartres şi publicate de Corridor bleu), fără să "se-ntîmple" la aceeaşi masă de discuţii cu Michel Le Bris, Letiţia Ilea şi-a adjudecat fără nici o negociere condiţia de mereu străin a fibrei de scriitor: "Mai tînără fiind, mi se întîmpla să-mi ascult impulsul de a cumpăra un bilet de tren doar pentru a pleca, nu conta unde. Apoi a devenit un lucru rar. Ultimul volum e doar fructul călătoriilor mele imaginare. Adeseori nu mă simt confortabil în pielea mea, sînt o fiinţă extragalactică. Nu ştiu dacă voi rezista pînă cînd nava spaţială-mamă va veni să mă recupereze. Trăiesc o permanentă inadaptabilitate funciară."
Rămînem pe loc ca să evadăm mai bine, fugim întruna ca să ne aşezăm în scris, ieşim din noi ca să ne întîlnim în celălat: această de-localizare rîvnită sau exersată generează un raport, produce un schimb. Scriitorii români şi francezi au detaliat un acord de comunicare profundă: fără vagabondaj, nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, nimic nu se transformă. Purtător insesizabil de valori umane şi estetice, locul geometric al vagabondajului este limba, scrisul, literatura.