(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 60, mai 2011)

 

Colocviul european „Cioran – pesimismul jubilatoriu“

 

Salonul Cărţii de la Paris, 18-19 martie 2011: un fagure imens, întins pe 40.000 de m2, cu 500 de standuri, 100.000 de titluri, 2500 de autori din 35 de ţări. Trebuie să tranşezi repede, cu re­gret sau cu maliţie. Mi-a părut rău să renunţ la ca­fe­neaua literară cu Per Petterson, autor nor­vegian de o delicateţe magică. Am jubilat tre­cînd în viteză pe lîngă Umberto Eco semnînd, ca un automat, autografe pe noul roman, în faţa u­nei mulţimi, momentan inexistente, de ad­mi­ratori.

M-am dus să-l văd pe Cioran, la o sută de ani. Un colocviu european, organizat în plin sa­lon de Institutul Cultural Român de la Paris, pro­mitea dezbateri (cu 19 specialişti) despre omul, gînditorul şi scriitorul Cioran, şi două pro­iecţii de filme (printre care, în premieră în Fran­ţa, Apocalipsa după Cioran de Gabriel Lii­ceanu şi Sorin Ilieşiu). În mijlocul vacarmului de prisacă modernă, în sala Nota Bene a Sa­lo­nu­lui Cărţii, Cioran a continuat să-şi secrete veninul benefic. Înţepătura sa irită şi fascinează în continuare, la o sută de ani de la naştere, după 16 ani de posteritate, 5 cărţi în română şi 10 în franceză. Cine a fost acest şaman al ver­bului, acest dandy al nefericirii? Cum îl văd azi cei care i-au bătut la uşa mansardei pariziene, care au înconjurat cu el Grădinile Luxembourg? Cum îl văd azi cei care i-au bătut întruna la uşa căr­ţilor, care au înconjurat cu el deşertăciunea splen­didă a lumii? Ce a produs esenţial te­le­sco­parea celor două identităţi, cea română şi cea franceză? Cum vibrează lecţia lui Cioran azi, în­tr-o epocă isterică, a zgomotului şi a furiei, a co­mu­nicării grăbite, aproape fonetice?

Rîndurile ce urmează schiţează portretul ac­tual al lui Cioran, fragmentar şi subiectiv, după ce i-am ascultat pe Sorin Alexandrescu, Ingrid As­tier, George Banu, Patrice Bollon, Livius Cio­câr­lie, Nicolas Cavaillès, Aurélien Demars, Ro­land Jaccard, Sylvie Jaudeau, Simona Mo­drea­nu, Pierre Pachet, Horia-Roman Patapievici, Vin­cent Piednoir, Fernando Savater, Barbara Sca­polo, Liviu Tofan, Florin Ţurcanu, Cons­tantin Zaharia.

 

Cioran, entuziastul

 

„N-am ştiut că Cioran-copil a cîntat la vioa­ră“ şopteşte cineva în sală privind, pe ecran, o mărturie a fratelui, Aurel Cioran. Dar că Cioran ar fi vrut să fie spaniol? Fernando Savater zîm­beş­te lucid, evocînd 20 de ani de prietenie: „Nu am crezut deloc că îl fascinau comentariile mele pa­sionate despre ultimii ani de franchism sau pri­mii de democraţie; îl fascina referinţa precisă la acea ţară, Spania, cea de-a doua patrie spi­rituală pe care o căutase, tărîmul de baştină al de­ziluziei.“ Un Cioran entuziast? Un prim pa­ra­dox jubilatoriu, pe care Savater l-ar numi mai de­grabă „capacitatea de a se lăsa uimit“, mai ales cînd e vorba de un spirit care face din în­doială un „operator de gîndire“, cum spune So­rin Alexandrescu. „Uimirea ne apropia – po­ves­teşte Fernando Savater – pentru că pe mine mă lăsa cu gura căscată faptul că cineva putea trăi şi do­vedi umor (Cioran şi cu mine rîdeam mult cînd eram împreună) cu o implacabilă antipatie pen­tru orice convingere mobilizatoare şi cu un re­fuz absolut pentru promisiunile viitorului. O da­tă, după ce a demolat cu minuţiozitate ca­ta­logul meu de speranţe sincere, mi-am permis un protest timid: «Dar, Cioran, trebuie să crezi în ceva.» În acel moment a devenit serios: «Dacă dum­neata ai fi crezut în ceva în ce eu aş fi putut cre­de, nu mi-ai spune acest lucru.»“

Cioran aspirînd la cetăţenia spaniolă – e poa­te doar un mit, dar nu sînt oare miturile a doua mare operă pe care un mare scriitor o scrie în posteritate? Ajuns, împămîntenit în Fran­ţa din 1947, Cioran, peste ani, era mîndru de a fi apatrid – îmi spune, la o cafea, Roland Jac­card, evocînd telefoanele pe care le primea: „Vino să înconjurăm les Jardins du Lu­xem­bourg.“ Şi o făceau de zece ori, lui Cioran nu-i plă­cea să se plimbe singur, şi de fapt îi plăcea să pă­lăvrăgească. Un mare causeur? Vorbea, în fran­ceză, la fel de strălucitor precum scria? se în­treabă, şi-i întreabă pe participanţi, H.-R. Patapievici. În vorbire, nu-i ieşea „r“-ul, amin­teşte Nicolas Cavaillès. Vincent Piednoir îl ci­tea­ză: „Dacă nu m-ar fi făcut mama bun de gură, aş fi fost muritor de foame.“ George Banu extrage din mărunţişul anecdotelor sensuri se­du­că­toa­re: la telefon, franceza lui era incom­pre­hen­si­bi­lă. Logoreea, discursivitatea îmbrăcau opinii derizorii; în schimb, era la el acasă în scris.

Ca atitudine de comunicare, Cioran avea o mare disponibilitate faţă de ceilalţi. „L’incré­vable“ Cioran? Roland Jaccard o afirmă cu o tonalitate incantatorie: „Seratele petrecute pe Rue de l’Odéon erau de o veselie nebună. Chiar dacă nici nu se atingea de ele, bucatele şi vi­nu­rile cele mai rafinate se succedau, spre marea plă­cere a lui Cioran, care le gusta prin procură. Şi cînd îi părăseam, spre 2 dimineaţa, noi eram epui­zaţi, pe cînd Simone (Boué) şi Cioran ar fi vrut să prelungească întîlnirea pînă în zori.“ Gata de sfaturi medicale faţă de orice amic („Cio­ran îţi aducea o portocală la orice strănut“, avea să spună maliţios Alain Bosquet, cu care de alt­fel scriitorul român a rupt relaţiile), dispus să pri­mească oricînd, pe oricine, admiratori, cu­rioşi sau nepoftiţi. Poate cu o excepţie, dez­vă­luie Roland Jaccard: femeile însărcinate îi pro­vocau o jenă organică...

 

Cioran, omul de lume bună

 

A exersat Cioran arta de a fi sociabil? A fost Cio­ran un dandy de salon? Nicolas Cavaillès face o analiză foarte subtilă a perioadei sale mon­de­ne. Dincolo de mărturisitele resorturi – cu­rio­zi­tatea „stupidă“, setea de whisky pe gratis şi plă­cerea de a se enerva –, frecventarea, pentru o scurtă perioadă, a saloanelor vremii trăda ne­voia de a se simţi smuls din propriile gînduri, preţ de cîteva butade şi paradoxuri de catifea, pen­tru a realiza de fapt că plictisul rămîne la fel de înrădăcinat în fiinţa sa, ca şi pornirea ob­se­sivă de a se dedica unor chestiuni cu adevărat im­portante. Cioran s-a complăcut în a fi om de lume bună ca să profite apoi de voluptatea re­pro­şului pe care şi-l întoarce: saloanele func­ţio­nea­ză prin tirania omniprezenţei umane şi prin ane­mie stilistică. Spectaculos este că Cioran poate fi considerat un „moştenitor“ al saloa­ne­lor prin faptul că cizelează pînă la urmă atît de per­sonal două specii literare care se coc în creu­zetul spaţiilor mondene: aforismul şi portretul. Cîtă vreme maxima, frapantă, omoară conversaţia, venind să distrugă ideile altora ca o sal­vă descărcată la momentul oportun, Cioran nu face altceva decît să găsească în societatea sa­loanelor „un teren viu, stimulant, unde să-şi per­fecţioneze arta de a trage, artă prin ex­celenţă literară, scrisă“ – ţine să precizeze Ni­co­las Cavaillès: „omul saloanelor, care meditează la un aforism, se izolează în mod virtual de cei­lalţi convivi, ia pana, în mintea sa, şi aşterne cu­vîntul mai întîi pe patul ideal al scrisului, în afara tim­pului, în afara secolului, înainte de a-l recita asis­tenţei feminine.“

 

Cioran, duplicitarul

 

A fost Cioran incoerent, contrariant, am­bi­guu? Gustul paradoxului perfect cizelat vor­beşte de un temperament provocator, izbăvit în stil? Lecţia lui Cioran e cu mult mai complexă.

Angajamentele de tinereţe şi relaţia sa cu Ro­mânia sînt un teren fertil. Nimeni nu şi-a bla­mat mai mult ţara ca el, pentru lipsă de voinţă, slă­biciuni, mediocritate. George Banu ex­plorează acest teren aşezîndu-l pe Cioran într-o tria­dă identitară, grea de sensuri. Astfel, „ro­mâ­nitatea“ se poate defini ca triplă identitate: iden­ti­tate contemplativă (Caragiale-ento­mo­lo­gul), identitate insurgentă (Cioran-arhanghelul) şi identitate a răscumpărării (Brâncuşi-călu­gă­rul). Dar Cioran – spune George Banu – este „un anti-Caragiale, el nu scrie ca un entomolog al cărui microscop scrutează bistrourile şi dor­mi­toarele, ci ca un arhanghel venit să inspire o nouă vocaţie naţiunii sale şi să o antreneze către culmi de care i se pare că nu e demnă. Cioran tî­năr e un Icar al României.“

Privirea de istoric a lui Florin Ţurcanu oferă o explicaţie pentru recuperarea pasională, a­pro­prie­rea entuziastă de care a avut parte Cioran în Ro­mânia anilor ’90 – şi, cu el, generaţia lui Mir­cea Eliade. Românii îşi căutau atunci reperele pro­priei legitimări şi o întoarcere în Europa prin afirmarea unei matrice culturale de ex­ce­len­ţă, probată deja de succesul internaţional. „M­arele imprecator“ Cioran, cel care se de­clarase umilit de a se fi născut într-o cultură mi­că, era luat în braţe de românii post-totalitari în­se­taţi de reconfortul pe care îl putea aduce o ge­nealogie revizuită a culturii naţionale. Figura gîn­ditorului parizian, „reflex al unei Românii nor­male, pre-totalitare“, nu putea fi decît una mă­gulitoare.

Despre o cu totul altă încercare de „con­fiscare“ a lui Cioran, cea de sub regimul co­mu­nist, se poate vorbi analizînd dosarul său de Se­cu­ritate. Din sinteza realizată de Liviu Tofan reiese cu limpezime cum, în anii ’50, Se­cu­ri­ta­tea îl numea „trădător de patrie“ şi „fugar le­gio­nar“, iar mai tîrziu, în anii ’60-’70, şi l-ar fi dorit floa­re la butonieră. Securitatea îşi închipuia că Cio­ran ar putea deveni informator. Izolarea pen­tru care a optat Cioran la Paris, prudenţa şi re­fuzul său de a se mai pronunţa în vreo chestiune politică sau chiar de a primi premii sînt explicate în mod plauzibil într-o con­sem­na­re a sursei Anton (adică a publicistului Petru Co­mar­nescu!): „Calitatea de fost membru sau sim­pa­tizant declarat al Gărzii de Fier este o proastă carte de vizită în Franţa. (...) Este grăitor faptul că a fost suficient ca, prin canalurile ofi­cia­le şi neoficiale de care dispune Ambasada Ro­mâniei, aceasta să difuzeze ştirea că Vintilă Horia, cîştigătorul premiului literar Goncourt, a fost legionar, pentru ca să i se retragă premiul de­cernat.“

Prudenţa e cealaltă faţă a excesului. Horia-Ro­man Patapievici nu uită să numească lecţia a­ces­tui exces: „Lecţia profundă a extremismelor la care au aderat nu numai Cioran, ci întreaga sa ge­neraţie: este greşit să te desparţi de idealul li­be­ral al statului, este greşit să propui o variantă de colectivism ideologizat, este greşit să arunci pes­te bord ordinea proprietăţii private. Negînd această tradiţie central-europeană, consecinţele s-au numărat în zeci de milioane de morţi.“

 

Cioran, magicianul extremelor

 

Un Cioran excesiv presupune un Cioran inconstant? Sorin Alexandrescu explică me­ca­nismul modului său de a avansa dînd înapoi: „Rup­tura sa de România nu conduce la o in­te­grare în Franţa, ci la permanenţa exilului.“ Tot aşa cum, dacă de la o carte la alta Cioran se con­tra­zice pe sine cu delectare, o face ca şi cum „ne-ar asigura, încă o dată, că importantă este con­tradicţia, şi nu continuitatea în idei.“ Au­ré­lien Demars surprinde, la rîndu-i, cu limpezime, gîn­direa în act a lui Cioran, atunci cînd acesta ipos­taziază ideea de sfîrşit. Elanul către răul din ur­mă, răul ultim, propriu lui Cioran („l’élan vers le pire“, expresie a cărei sursă Aurélien Demars o identifică în Maxim Mărturisitorul) im­plică o adevărată frenezie, pesimismul e ju­bi­latoriu: „există o formă de jubilaţie în faţa spec­tacolului sfîrşitului: acest elan este impregnat de satisfacţia estetică a ruinelor, contrar co­no­ta­ţiilor prea funebre la care am fi tentaţi să ne gîn­dim mai întîi.“ Cioran nu e ambiguu, Cioran e dual, Cioran e bipolar. George Banu produce o cas­cadă lirică de bipolarităţi cioraniene: „Cioran cir­culă între o tragică nebunie şi un umor se­cu­rizant, între o gîndire sfărîmicioasă şi o limbă flui­dă, între detestarea ţării şi orizontul pri­me­nirii acesteia.“

Simona Modreanu arată că atunci cînd for­ţele contradictorii sînt de putere egală, sau per­ce­­pute ca atare, „asaltul reciproc e fără ieşire, duelul se eternizează“. Din această dinamică a an­tinomiilor – foarte românească şi vie încă în folclor, afirmă Simona Modreanu – rezultă un spaţiu de aşteptare unde devine operantă logica terţului inclus. Antinomiile nu se re­con­ci­liază, ci sînt adevărate simultan pentru că sînt per­cepute ca aparţinînd mai multor niveluri de rea­litate.

În această falie fertilă H.-R. Patapievici vede o profundă moştenire epistemologică pe care ne-o lasă Cioran. Filozoful român merge în sen­sul afirmaţiilor făcute de Patrice Bollon, pentru care posteritatea vie a lui Cioran constă în me­ca­nis­mul gîndirii sale paradoxale, cea lipsită de voin­ţa de a conchide, de a opera o sinteză. Afo­ris­mele sale paradoxale deschid un cîmp de exis­tenţă, descarcă un adevăr legitimat poetic, ne­le­gitimat de filozofia occidentală, cu ambiţia ei către unitate. „Trăim în fundul Infernului un­de fiecare zi e un Miracol.“/ „Nous sommes tous au fond d’un enfer dont chaque instant est un mi­racle – Le Mauvais Démiurge. Interpretarea me­canismului de gîndire care face posibil un astfel de aforism afirmă posibilitatea schimbării sta­tutului epistemic al subiectului cunoscător. „Da­că subiectul cunoscător incorporează cele do­uă afirmaţii mutual contradictorii, în aşa fel în­cît îşi modifică nivelul de cogniţie, devine un alt subiect cunoscător, atunci el poate să se pu­nă faţă de afirmaţii într-un soi de nouă on­to­lo­gie. În acest caz, alta decît cea în care există mi­ra­colul care neagă infernul, pe de o parte, şi în ca­re există infernul care neagă miracolul, pe de alta“ – comentează H.-R. Patapievici. Cioran exer­sează un fel de „ante-filozofie“ sau de „filo­zofie experimentală“, după cum formulează Pa­tri­ce Bollon, iar H.-R. Patapievici face trimitere, cu cîtă dreptate, la Blaga.


Cioran, seninul

 

Virtuozitatea scriitorului Cioran e aşezată în context, cu luciditate, de Livius Ciocârlie: „Ceea ce l-a făcut pe Cioran să fie un mare scrii­tor a fost faptul că el a cîştigat la un moment dat spi­ritul gratuităţii: nu mai era un încrîncenat, a aşe­zat o distanţă între el şi el. Acest spirit al gra­tuităţii mi se pare absolut necesar unui mare scrii­tor şi, cu regret o spun, el a devenit mare scrii­tor în Franţa.“ Dacă acest „Icar al României“ a ajuns foarte sus în zborul său este pentru că şi-a pus aripile limbii franceze.

Scriitorul Cioran naşte alţi scriitori. Co­loc­viul organizat de ICR Paris, la o sută de ani de la naş­terea gînditorului, arată că misterul Cioran e încă fertil exegetic, că specialiştii care se co­mu­nică prin Cioran generează spectaculoase for­mu­le jubilatorii, înscriindu-se într-o deloc pa­ra­do­xală bucurie a comunicării. „Insomniacul Cio­ran devine scufundător, lăsînd noaptea să-i frămînte aluatul gîndurilor, iar stilul fragmentat e un decalc al gîndirii pulsionale eliberate noc­turn.“ – Ingrid Astier. „Imobil în ochiul ci­clo­nu­lui, precum timpul care refuză să treacă, cel ca­re se plictiseşte resimte vacuitatea ca o esenţă.“ – Constantin Zaharia.

Lecţia stilistică a lui Cioran pare sur­prin­ză­tor de actuală în epoca sloganului publicitar şi a comunicării de tip twitter. Poetica fragmentului e motivată filozofic, dar orice fragment din Cio­ran nu e mai puţin un model de concizie şi com­plexitate, de acroşaj inteligent şi pro­fu­ziune de sensuri. Trăim în zgomot şi furie, iar Cio­ran ne aminteşte că imprecaţia poate fi de o su­premă eleganţă.

Dacă Cioran e atemporal – transcende epo­cile, putînd fi „confiscat“ de fiecare în parte – e pen­tru că se adresează omului fără majusculă – cre­de Ingrid Astier şi adaugă: „Urgenţa în a-l citi azi pe Cioran provine din propunerea sa de a ne re­concilia cu propriile contradicţii. Adresîn­du-se părţii noastre sensibile, organice şi ilo­gi­ce, Cio­ran ne oferă o înţelepciune de un alt tip, pa­sio­nală.“

Te simţi bine cu Cioran. Splendoarea limbii sale e „simptomul ascuns al optimismului său“ (George Banu). Lecţia estetică a lui Cioran este vie, şi lucrează în clipă. Citindu-l („Această clipă a dispărut pentru totdeauna, pierdută în masa ano­nimă a irevocabilului. Nu se va întoarce ni­ciodată. Sufăr şi nu sufăr. Totul e unic – şi insi­gni­fiant.“) ai proba imediată că, turnată de Cio­ran într-o frază, în cuvinte, secunda pierdută ire­vocabil şi-a lăsat totuşi în urmă cofrajul, tăiat în piatră preţioasă. Sentimentul tragic al inu­ti­li­tă­ţii fiinţei cuvîntătoare care sîntem întîlneşte e­ner­gia benefică a cuvîntului despre inutilitate, în toată perfecţiunea sa. Lecţia lui estetică e şi o lec­ţie etică. Totul ar trebui să poată fi de­za­mor­sat prin cuvînt. Vorbind cu splendoare despre rău, Cioran secretă întruna posibilitatea de a cre­de în utopia că frumuseţea va salva lumea.