Nu mai văzusem niciodată grămezi de cărţi lăsate în urmă de cei care le-au citit într-o călătorie şi n-au mai avut loc pentru ele în bagaj. Îmi amintesc că am dat peste personaje care, de vreme rea, rămîneau blocate în vreun han de secol XIX şi, de plictiseală, citeau de cîteva ori cele cîteva ziare lăsate acolo de alţi călători. Îmi mai amintesc că, speriată de perspectivă, am făcut un mic stoc de reviste şi cărţi cu care să nu se plictisească prietenii, în caz că li se întîmplă să nu poată coborî de la cabana unde obişnuiam să ne petrecem sărbătorile... 

 

Cu acest vechi stres încă activ, în momentul în care am ajuns pe prima plajă din Goa şi am văzut grămezile de romane şi reviste zăcînd în teancuri pe tejghelele barurilor, am demarat involuntar investigaţia chiar de la primul beach bar. Iniţial, am crezut că le citea barmanul, de plictiseală, dar m-a lămurit rapid că nu neapărat, că sînt lăsate de turişti şi că pot să mă uit prin ele cît vreau: o minicolecţie de Cosmopolitan în rusă, Coelho în germană, John Grisham, Tom Clancy, Dan Brown şi cîteva chick-lit-uri. Făcusem deja cunoştinţă cu oferta de cărţi din majoritatea librăriilor fără pretenţii, pornind dinspre sud către Mumbai: tot Coelho, tot Osho şi tot stivele de best-seller-uri, cele mai multe în engleză, erau cele mai expuse, plus genul de titluri enumerabile în bibliografia elementară new-age, cărţi populare printre miile de turişti care vin în India pentru sesiuni soft de yoga şi un strop de ayurveda pentru relaxare. Goa însă era de departe bazarul tuturor kilogramelor de romane populare pe care hipioţii cocoşaţi de rucsacuri le citiseră, le ferfeniţiseră şi le lăsaseră în urmă. Şi a fost prima dată cînd m-am gîndit la cărţi în termeni de cantitate. Stăteau acolo ca nişte mărfuri triste, folosite şi decolorate de soare şi simpla lor prezenţă inspira idei grosolane, despre producţia şi consumul de cărţi la hectar.  

 

Anticariatul-casă de schimb valutar, librăria-agenţie de turism 

Cum însă oamenii locului se zbat să scoată o rupie în plus din orice, unii au pus pe picioare anticariate ad-hoc pe te miri unde. Am găsit rafturi cu cărţi în mai toate casele de schimb valutar, iar una dintre librării funcţiona şi ca agenţie de turism. „– Vă interesează o carte anume? – Nu, aş vrea o rezervare pentru trenul de noapte către Mumbai. – Nici o problemă, reveniţi peste două ore“, şi băiatul care le făcea pe toate dădea din cap, amabil, cum numai un indian-librar-comis voiajor şi, probabil, şi bucătar în timpul liber poate s-o facă. Uneori preţul era fix, alteori acelaşi băiat dădea iar din cap şi, în funcţie de ora la care-l întrebai, arunca un preţ la întîmplare, tot cu zîmbetul pe buze. Am putut să răsfoiesc o colecţie de povestiri de Paul Bowles, în timp ce aşteptam o noutate din meniul unui restaurant de lîngă librărie. N-a fost o problemă: oamenii se cunosc între ei şi librarul nu se supără dacă ieşi cu cartea din magazinul lui şi te lămureşti ce e cu ea sub umbrela de paie a concurenţei. N-am luat-o. Era uriaşă, iar în rucsacul meu nu mai încăpea nici măcar un biet sari (îngrămădisem deja vreo şase). 

 

Cărţile se mişcă 

Şi exact asta se întîmpla şi cu restul: e atît de tentant să-ţi burduşeşti rucsacul cu mătăsuri şi alte artizanlîcuri locale, că începi să „arunci“ peste bord tot ce înseamnă volum. Sună urît, dar cum, în general, oamenii care ajung în India nu stau două săptămîni, ci, eventual, de la două luni în sus, surplusul de bagaj devine o problemă. De asta în locurile mai frecventate ai cîte un oficiu poştal sau de curierat rapid la fiecare pas, şi oamenii fac coadă la ele, să-şi asigure mobilitate şi să scape de grija limitei de kilograme la întoarcerea în aeroport. Cînd vezi totuşi atîtea cărţi la care oamenii au renunţat – chiar dacă sub pretextul generozităţii faţă de cei care vor da mai tîrziu peste ele –, nu poţi să nu te întrebi care e, pînă la urmă, motivul pentru care alegi să păstrezi o carte pe care ai cumpărat-o pentru că îţi spunea ceva. Posesivitate pură, ataşament, fetişism, respect sau cărpănoşenie, lista motivelor ţine de fiecare, iar problema circuitului cărţilor între cei care chiar le deschid e una cu istorie lungă în spate. Sînt curioasă ce-ar spune scriitorii despre asta! 

I-am întrebat, în schimb, pe librari de ce cred că oamenii lasă cărţile în urmă, şi pentru ei era limpede şi firesc: ca să se mişte mai uşor. Le vînd sau le lasă să fie citite de alţii, cumpără altele sau fac schimb (am întîlnit şi varianta leave one, take one), nu pare să fie nimic angoasant la mijloc, mai ales într-un loc în care oamenii învaţă să se dezbare de ataşamentul pentru lucruri. (De lucrurile vechi, dacă te gîndeşti la tentaţiile din kilometrii de bazaruri, unde se vînd, evident, şi cărţi abandonate!) E totuşi greu să crezi că toţi cei care lasă o carte în urmă nu fac decît să renunţe la cîteva sute de grame în plus. Era şi Dostoievski lăsat acolo, la cîţiva centimetri de un roman al Sandrei Brown, erau şi V.S. Naipaul, şi Arundhati Roy, şi Hemingway, şi Tolstoi, şi Nietzsche chiar, şi Biblii cîteva. Nu îndoiau rafturile, dar erau. Vedeta librăriilor însă, şi foarte rar abandonată în stare proastă, era Shantaram de Gregory David Roberts, best-seller-ul absolut din Arambol, una dintre plajele „cu istorie“ din Goa (cartea a fost publicată şi la noi, de Grupul All). Şi, sigur, ghidurile Lonely Planet. Toată lumea se plimba literalmente cu ele în mînă.  

 

Biblioteca din pădurea tropicală 

O mică, dar cu totul respectabilă bibliotecă, făcută din cărţi lăsate de cei care au trecut pe acolo, am întîlnit într-un loc rupt practic de lume – pe o plantaţie organică dintr-o pădure tropicală, unde se primeau şi oaspeţi (locul era la cîţiva kilometri buni de un orăşel sărăcăcios, Madikeri, din regiunea Karnataka). Erau cîteva case frumos aranjate în care nu încăpeau mai mult de 20 de turişti, iar vizita acolo presupunea de fapt o familiarizare la faţa locului cu ceea ce înseamnă o plantaţie îngrijită fără pesticide. Era, practic, un proiect de o viaţă pus pe picioare de doi oameni pasionaţi, amîndoi doctori în biologie, care, alarmaţi de cantitatea de chimicale folosită în agricultură, au început, acum 20 de ani, să dezvolte o plantaţie doar prin metode „curate“. Cultivau vanilie şi piper, ceai, cafea şi cardamon şi erau dispuşi să vorbească sincer şi însufleţit despre pasiunea şi despre munca lor, chiar dacă repetaseră probabil de mii de ori aceleaşi poveşti, pentru toţi cei care le vizitaseră plantaţia. Casele, alimentate cu sursă alternativă de electricitate, erau înşirate printre pîlcuri de palmieri, cocotieri, arbuşti de bambus şi hăţişuri de vanilie, iar pentru că oamenii nu credeau deloc în stîrpirea vietăţilor locului, broaştele, şopîrlele şi păianjenii îşi vedeau de integrarea lor în ecosistem, laolaltă cu „intruşii“ veniţi în vizită. Pentru cei din urmă exista şi un mic magazin în care se vindeau din mirodeniile cultivate pe plantaţie, iar în spaţiul cît o cămară de mic se strînsese o bibliotecă doar din cărţile lăsate de oaspeţi.   

 

Nietzsche, cu cafea şi puţin piper

Te invitau să le citeşti dacă voiai, altele erau de vînzare şi mai erau şi rafturi din care puteai să alegi orice, cu condiţia să laşi o altă carte în schimb. Am găsit autorii indieni vedetă: Aravind Adiga şi Tigrul alb (tradus la noi de Editura RAO), cărţi de Satyajit Ray (Editura Taj a publicat cîteva), un roman de Vikram Seth, A Suitable Boy, apoi The Outcast de Sadie Jones (Proscrisul, apărut la noi la Editura Leda), Hogfather de Terry Pratchett, plus titluri absolut neconjuncturale: Povestiri din Canterbury de Chaucer, un roman de Franz Werfel tradus în franceză, Aşa grăit-a Zarathustra, La poalele vulcanului de Malcolm Lowry, The Golden Notebook de Doris Lessing, Totul este iluminat de Jonathan Safran Foer (în germană), Moara de pe Floss de George Eliot sau Curcubeul de D.H. Lawrence. Mai erau cărţi despre biodiversitate sau cu reţete ayurvedice pentru diverse metehne, o carte intens expusă printr-o grămadă de librării, Holy Cow de Sarah MacDonald, un dicţionar de sudoku şi unul frazelogic de hindi, bengali şi urdu. Şi încă, şi încă... 

Cîte titluri, atîtea curiozităţi, iar faptul că nimic nu semăna cu nimic făcea clară distincţia între cărţile lăsate pe plajele din Goa şi ce se întîmpla în pădurea tropicală. Aici am lăsat şi eu una şi aş fi lăsat chiar una din „Top 10“-ul personal, fără nici un regret, doar de dragul acelei colecţii ciudate, făcute dintr-un amestec de hazard şi pasiune pentru citit (dacă pomenesc din nou de şopîrliţele care foşneau prin iarbă la cîţiva centimetri sub hamacul-suport de lectură, ori de păianjenii bine dezvoltaţi, povestea cărţilor cu mirodenii devine de-a dreptul ecranizabilă!).  

 

Cărţile la control

N-am lăsat în urmă decît o carte, una tradusă în română, contribuţia mea personală la Babelul în mic strîns în acelaşi loc cu pungile de piper şi cafea. Am trimis însă în ţară cîteva, citite în timpul călătoriei, şi după cîteva săptămîni chiar au ajuns. Am primit avizul şi m-am grăbit să rezolv problema într-o vineri dimineaţă, la oficiul poştal din Pantelimon. Cum nu mai primisem niciodată colete din străinătate, mi-am închipuit că mă duc, arăt buletinul, iau pachetul. Nu, coletele se desfac în ordinea prezentării avizelor şi a buletinelor, iar ce e suspect se analizează de către personalul abilitat. În acea dimineaţă abilitate erau trei doamne: una într-un halat uriaş de gestionară, alta într-un deux-pièces cu imprimeuri de tigru (asortat cu o pereche de stilettos, tot cu imprimeuri de tigru) şi o a treia, mărunţică şi pisicoasă, cu o insignă-gigant agăţată în mijlocul pieptului. Doamna cu halatul a spintecat autoritar coletul, eu am recitat lista de obiecte aşteptate, moment în care doamna cu insigna a anunţat-o pe colega în tigru că sînt nişte cărţi şi că ar fi bine să arunce o privire. Totul a fost scos, iar verificarea s-a făcut volum cu volum, prin răsfoirea cu degetul. Preocuparea lor concentrată, aerul sigur, veleitar, cu care au stabilit că nu e nimic suspect cu cărţile, m-a hipnotizat. Mă bucur că au ajuns cu bine la mine; nu m-aş fi întristat însă nici dacă şi-ar fi găsit un alt cititor, par hasard. Cît despre potenţialul lor subversiv, îmi aduc aminte că şi în aeroportul din Mumbai insistaseră să-mi scot tot din rucsac, dar acum mă gîndesc că verificarea lor avea mai degrabă de-a face cu o pungă cu făină de orez, una pe care nu m-am îndurat s-o las în urmă.