(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 57, februarie 2011)


Expresia "să te pui cu burta pe carte" trimite nu la o postură de lectură, cît mai degrabă pare un îndemn care are sensul "să mănînci cartea", adică să asimilezi învăţătura ca şi cum ar fi un aliment. Analogia carte-hrană decurge, nu în ultimul rînd, şi din participarea corpului la actul lecturii. Cititul, mai ales cu voce tare, a fost asemănat mestecatului hranei, urmat de înghiţire, de digestie şi de încorporare a textului. Imaginile alimentare ale cărţii şi ale lecturii sînt prezente şi în limbajul cotidian. Ne hrănim din lecturi, sîntem înfometaţi şi însetaţi după cărţi, suferim de bulimia lecturii, citim cu lăcomie o carte, o "citim pe nerăsuflate", o "dăm gata", o devorăm, rumegăm un paragraf, un fragment. Există chiar o dietetică a lecturii, se vorbeşte de o "carte uşoară", adică una mai uşor de mistuit decît o "carte grea", care poate fi o "carte indigestă" sau o "carte care cade greu la stomac", "carte aţoasă", greu de mestecat. Nu întîmplător, cititorii pasionaţi sînt asimilaţi unui bestiar alcătuit din rozătoare sau alte vieţuitoare devoratoare de cărţi: "şoarece de bibliotecă", "vierme de carte" (bookworm).

Metafora înghiţirii cărţii

Deşi cartea nu este destinată unui consum alimentar, paginile ei pot fi înghiţite - uneori la propriu - din motive diametral opuse. Această deturnare, fie ea doar în plan metaforic, e posibilă datorită naturii suportului material al cărţii. Papirusul, pergamentul şi apoi hîrtia, atît prin originea materiei prime (animală sau vegetală) cît şi prin consistenţă, nu produc nici un dezgust irepresibil şi nici nu presupun dificultăţi majore de înghiţire.
Un motiv pentru care o carte poate fi înghiţită este dorinţa de a o distruge, de a face să dispară definitiv un text considerat periculos. O ilustrare a acestei încărcături simbolice a înghiţirii cărţii găsim în scena finală din romanul lui Umberto Eco, Numele trandafirului. Jorge, călugărul bătrîn şi orb, recurge la bibliofagie pentru a face să dispară pentru totdeauna misterioasa carte: "a început, cu mîinile sale descărnate şi delicate, să sfîşie încet, în bucăţi şi în fîşii, paginile înmuiate ale manuscrisului, băgîndu-şi-le ghemotoace în gură şi mestecîndu-le încet, ca şi cum ar fi mîncat ostia sfîntă, şi ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne. Gugliemlo îl privea fascinat şi părea că nu-şi dă seama de ceea ce se întîmpla. Apoi s-a scuturat şi s-a repezit înainte strigînd: - Ce faci? Jorge a zîmbit, dezvelindu-şi gingiile golite de sînge, în timp ce o şuviţă de bale gălbui îi curgea de pe buzele albite pe firele albe şi rare de păr ale bărbiei. - Tu eşti cel care aştepta sunetul celei de-a şaptea trîmbiţe, nu-i aşa? Ascultă acum ce spune glasul: pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie, ia-le şi devoră-le, ele vor amărî pîntecul tău, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormîntul care devin."
Referinţele călugărului Jorge la textul biblic sînt explicite, dar, în Biblie, semnificaţiile înghiţirii textului sînt cu totul altele. Nu este vorba de o înghiţire în urma căreia corpul devine mormînt al textului, ci, de data aceasta, motivul înghiţirii cărţii este încorporarea, semnifică buna însuşire în vederea unei răspîndiri ulterioare. În Vechiul şi în Noul Testament există două episoade de bibliofagie: prorocul Iezechiel şi Sf. Ioan înghit Cartea, alegorie a asimilării Cuvîntului scris şi dictat de către Dumnezeu, revelat slujitorilor Săi, care trebuie să-l propovăduiasă: "Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi mănînc-o şi va amărî pîntecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea." ("Apocalipsa", 10, 9-10). Aceste imagini biblice ale bibliofagiei au fost reprezentate în iconografia medievală. De exemplu, într-o gravură aparţinînd lui Albrecht Dürer (1498), cartea înghiţită de Ioan este un masiv codex pe care îl primeşte din mîna îngerului.
Modelul natural al încorporării, prin ingurgitare, în actul nutriţiei este sursa modelului cultural al asimilării intelectuale, prin lectura unui text scris. Metafora biblică a înghiţirii cărţii este preluată în nenumărate referiri la lectură ca la un act alimentar. Motivul "cărţii-hrană" îl găsim, de exemplu, la Anselm de Canterbury (sec. XI), în lucrarea sa Meditaţii despre mîntuire: "Gustă bunătatea Mîntuitorului tău, mestecă dulceaţa acestor cuvinte, soarbe-le aroma care e mai dulce ca mierea, înghite-le întreaga lor dulceaţă." Acesta ar fi modelul lecturii textelor sfinte, dar el este exins şi la lectura textelor laice. În acest sens, Francis Bacon spunea că "anumite cărţi trebuie gustate, altele înghiţite iar unele mestecate şi digerate." (1605).
Analogia între hrana spirituală (lectura) şi hrana corpului (alimente) apare şi în predosloviile cărţilor vechi româneşti, în însemnările copiştilor sau ale cititorilor. În Cronograful (1620) alcătuit de călugărul Mihail Moxa, cititorul este îndemnat să afle "învăţătura cărţilor şi dentr-însa cu dulceaţă să te adăpi". Mitropolitul Veniamin Costache, în prefaţa la Vieţile Sfinţilor (1807) ne oferă acelaşi topos al lecturii-hrană: "Şi precum trupul nemîncînd bucatele cele potrivite lui mai multă vreme, nu poate fi viu, ci moare, aşa şi sufletul care nu se hrăneşte cu cetirea dumenezeieştilor scripturi, cu a vieţii sfinţilor şi cu cuvîntul lui Dumnezeu, nu poate fi viu nicidecum, ci iaste mort." Un copist, pe la 1744, defineşte astfel cartea: "o masă duhovnicească şi ca o băutură mestecătoare de cuvinte dumnezăeşti, ce se cuprind într-însa." Într-o însemnare din 1779 pe un Minei aflat la biserica Sf. Nicolae din Craioviţa, un cititor anonim lasă o impresie a lecturii sale cu voce tare: "Multă dulceaţă au aflat gîtlejul gurii mele."
A citi cu voce tare este ca şi cum ai mînca, mişcarea muşchilor faciali fiind asemănătoare în ambele situaţii. Lectura cu voce tare sau subvocalică seamănă, de fapt, cu un "act de manducaţie", după expresia lui Marcel Jousse, sugestia fiind aceea a unei mestecări făcute pe îndelete, o "rumegare" care să permită întîrzierea asupra acestei activităţi, pentru surprinderea tuturor nuanţelor ("gustul" textului). Imaginile lecturii ca act alimentar sînt perfect explicabile pentru o lungă perioadă de timp, din Antichitate pînă în Evul Mediu, cînd lectura silenţioasă era de neconceput pentru mai toţi cititorii. Aşadar, cititul era o acţiunie imposibilă, fără participarea gurii. Modalitatea curentă de a citi era aceea a lecturii cu voce tare, atît pentru sine cît şi pentru alţii, fapt impus chiar de structura textelor, redactate în scriptio continua, adică fără separarea cuvintelor, fără semne de punctuaţie, fără distincţia între majuscule şi minuscule. Pentru a înţelege textul, cititorii antici şi medievali trebuiau să recurgă la enunţarea lui orală. Tocmai prin această vocalizare erau segmentate unităţile componente, în vederea recuperării sensurilor celor citite.
Lectura este nu numai un proces cognitiv, ci şi unul fiziologic, ea implică atît mişcările oculare cît şi cele ale laringelui. Experimente care au monitorizat activitatea bio-electrică a corzilor vocale au arătat că există mişcări imperceptibile şi inconştiente ale acestora, chiar şi atunci cînd citim în tăcere, vizual. Cu cît este textul mai complicat, cu atît creşte intensitatea activităţii subvocalice. Poate fi vorba de o încercare de a dubla medierea vizuală cu una auditivă, pentru o mai bună înţelegere a textului. Astăzi, doar copiii care învaţă să citească şi cititorii neexperimentaţi mai recurg la vocalizarea sau subvocalizarea textului. Autorii manualelor care ne învaţă tehnicile lecturii rapide consideră că această subvocalizare nu este indispensabilă procesului de înţelegere a frazei şi, în consecinţă, trebuie suprimată prin diverse exerciţii, pentru a creşte viteza lecturii.
A devora cartea nu e doar o metaforă. Psihiatrii descriu bibliofagia ca o afecţiune psihică, o nevoie compulsivă de a devora înscrisuri şi cărţi. La Balzac, în Iluzii pierdute, aflăm povestea unui secretar care "îşi petrece nopţile scriind: şi ca toţi cei ce lucrează mult, capătă o deprindere: se apucă de mestecat hîrtie (...). Frumosul nostru tînăr începe cu hîrtie albă, dar se satură de ea şi trece la hîrtiile scrise, pe care le găseşte mai gustoase. Pe vremea aceea încă nu se fuma ca astăzi. În sfîrşit, micul nostru secretar ajunge, din gust în gust, să mestece pergamente şi să le mănînce." La un moment dat, mănîncă Tratatul de pace între Suedia şi Rusia şi e condamnat la moarte, fiind suspectat de spionaj. Istoricul american Robert Darnton - în cartea sa Gens de lettre, gens du livre (1992) - spune că, în secolul al XIX-lea, foamea de carte era aşa de mare, încît unii "extremişti le devorează literalmente". El dă exemplul unei englezoaice din Hampshire care atribuia cărţii puteri vindecătoare şi a mîncat Noul Testament "pagină cu pagină, între două felii de pîine cu unt, ca remediu împotriva convulsiilor." Este celebru şi cazul împăratului Etiopiei, Menelik al II-lea, care moare de apoplexie (1913) în timp ce înghiţea Cartea regilor, convins că se va vindeca de inimă. În practicile magico-religioase există numeroase asemenea "reţete" de înghiţire a unor texte scrise conţinînd formule magice, rugăciuni etc., în scopuri vindecătoare (am abordat pe larg aceste aspecte în cartea Cheia şi Psaltirea. Imaginarul cărţii în cultura tradiţională românească, Editura Paralela 45, 2001).

Lectura - "rumegare"

Lectura din cărţile sfinte este o componentă importantă a vieţii monahale, alături de rugăciune şi de participarea la liturghie. În secolul al VI-lea, Sfîntul Benedict a reglementat lectura călugărilor, stabilind orele din zi dedicate acestei activităţi şi modalităţile ei de desfăşurare. În Postul Paştelui, fiecare călugăr avea obligaţia să împrumute o carte de la bibliotecă, pe care să o citească timp de un an, în întregime, şi pe care să o restituie la Paştele următor. Modul de lectură al călugărilor era mult diferit de cel al cititorilor moderni.
O practică de lectură utilizată în comunităţile monastice era aşa-numita lectio divina: "lectură spirituală", "lectură duhovnicească". Acest tip de lectură a textelor sacre, asociat rugăciunii şi meditaţiei, este atestat în tradiţiile monahale occidentale şi răsăritene. Pentru a exprima veneraţia şi umilinţa celui care citeşte textul sacru, lectio divina presupunea participarea corpului, însoţirea ei de aceleaşi atitudini şi gesturi ca ale rugăciunii: îngenuncherea, semnul crucii, prosternarea, mişcări ale trunchiului care ritmează lectura. Apoi, cuvintele citite trebuiau rostite şi cu buzele, cu voce tare sau subvocalic, ca o incantaţie, murmurate, recitate sau psalmodiate. Momentul cel mai important al lecturii era aşa-numita ruminatio - "mestecarea", "rumegarea" celor citite, prin mediaţie, pentru a pune în evidenţă sensurile metaforice, alegorice. Pentru un cititor aflat în stare apropiată cu cea a rugăciunii, textul sacru devine hrană pentru suflet. Călugărul trebuia să respecte o disciplină ascetică, să aleagă anumite momente: la apusul soarelui, noaptea sau dimineaţa devreme. Momentul, odată ales, nu trebuia schimbat, lectura desfăşurîndu-se după acelaşi orar, zi de zi, an de an. Liniştea exterioară şi interioară necesară lecturii putea fi găsită mai ales noaptea, de aceea lectio divina era şi o formă de penitenţă, de asceză, de privare de somn.
Lectura textului sacru nu trebuia să fie întîmplătoare, distrată. Cartea nu trebuia răsfoită în căutarea unui anumit pasaj, ci citită după o ordine lineară, în întregime, fără selecţii personale. Lectio divina trebuie să ducă la asimilarea textului sacru. De aceea, ea presupunea o citire şi o recitire, frecventarea îndelungă a aceluiaşi text, reamintirea lui periodică pentru a-l păstra în memorie. Acest tip de lectură nu caută sistematizarea unor cunoştinţe sau satisfacerea curiozităţii intelectuale, ci memorizarea textului, revenirea asupra aceloraşi adevăruri deja ştiute. Chiar dacă textul este cunoscut pe dinafară, el trebuie citit fără grabă. Lectura monahală era o lectură lentă, rapiditatea nici nu putea fi concepută.
Şi în lumea laicilor, între secolele XVI-XVIII, predomina lectura intensivă, care presupunea frecventarea unui număr redus de cărţi, în principal de factură religioasă (Biblia, cărţi de rugăciuni, vieţi de sfinţi). Acest tip de lectură contemplativă, apropiată de rugăciune şi psalmodiere, de lectio divina, nu avea drept scop extinderea cunoştinţelor, ci regăsirea unor lucruri dinainte cunoscute. Citind şi recitind textul, lectorul intensiv avea convingerea că acesta este inepuizabil, găsind la fiecare parcurgere noi semnificaţii. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, practicile de lectură se modifică, are loc trecerea de la lectura intensivă la lectura extensivă, desacralizată, silenţioasă şi rapidă a unor texte cît mai diferite. Spre deosebire de cititorul intensiv, aplecat asupra aceloraşi texte, cititorul extensiv acumulează cantitativ, consumă tipărituri diverse şi numeroase, lectura este făcută cu aviditate bulimică.

Scrierea comestibilă

O practică pedagogică foarte interesantă în perioada premodernă era aceea a "alfabetului alimentar": copiii învăţau literele mîncîndu-le! Echivalarea metaforică a lecturii, a cunoaşterii, cu dulceaţa alimentelor stă la baza acestor "metode pedagogice" pe care astăzi le putem considera bizare. În familiile urbane italiene din secolul al XV-lea, pentru a favoriza memorarea alfabetului, micuţilor li se dădeau prăjituri şi dulciuri în formă de litere. În Franţa, Spania şi Olanda, în interiorul străchinilor pentru copii era scrisă rugăciunea "Ave Maria". Astfel, copiii erau ţinta unei informaţii vizuale permanente, destinată să-i acomodeze cu cititul. Mărul, un fruct atît de familiar copiilor, era un suport excelent pentru scrijelirea literelor. De exemplu, un personaj din Decameronul lui Boccacio se adresează astfel unui interlocutor: "Sînt încredinţat că n-ai deprins abecedarul pe un măr, cum fac toţi nătărăii, ci l-ai deprins pe un bostan, care-i cu mult mai mare; şi, dacă nu mă-nşel, eşti pare-mi-se dintre cei ce dau în gropi." Mărul era recomandat şcolarilor ca modalitate mai puţin obişnuită de a-şi însuşi lecţia, aşa cum reiese dintr-o "reţetă" aflată într-un manuscris românesc din secolul al XVIII-lea: "Cînd uită grămăticul cartea: să scrii toate slovele buchiilor pe un măr roşu şi să-l pui pe sfînta masă şi să leturghească popa 3 sîmbete şi 5 duminici şi să ia acel măr grămăticul şi să-l mănînce."
Pedagogia asocierii gustului dulce cu învăţarea alfabetului era practicată şi în cadrul comunităţilor evreieşti din Evul Mediu. În prima zi de şcoală, exista tradiţia ca elevii să aducă prăjituri, miere şi ouă. Învăţătorul îi lua pe rînd în braţe, le citea literele scrise pe o tăbliţă, apoi ungea tăbliţa cu miere şi îi punea pe copii să o lingă. Scriitorul argentinian Alberto Manguel, în faimoasa sa carte O Istorie a lecturii, aminteşte şi el această practică: "În orice societate alfabetizată, învăţarea cititului este un fel de iniţiere, o ieşire ritualizată dintr-o stare de dependenţă şi de comunicare rudimentară. Copilul care învaţă să citească are acces la memoria comună prin intermediul cărţilor şi descoperă, în felul acesta, un trecut împărtăşit, pe care îl reînnoieşte, în grad mai mare sau mai mic, cu fiecare lectură. De pildă, în societatea evreiască medievală, ritualul învăţării lecturii era celebrat în manieră explicită. Cu ocazia sărbătorii Shavuot - care celebrează ziua în care Moise a primit Torahul din mîna lui Dumnezeu -, copilul care urma să fie iniţiat era îmbrăcat într-un şal de rugăciune, înainte ca tatăl să îl conducă la învăţător. Acesta lua copilul pe genunchi şi îi arăta o tăbliţă pe care figura alfabetul ebraic, un pasaj din Scriptură şi cuvintele "Fie ca Torahul să fie preocuparea ta". Învăţătorul citea fiecare cuvînt cu voce tare şi copilul repeta. Apoi tăbliţa era unsă cu miere şi copilul o lingea, asimilînd astfel, fizic, cuvintele sacre. Erau, de asemenea, înscrise versete biblice pe ouă tari descojite şi pe prăjituri cu miere, pe care copilul le mînca după ce le citea, cu voce tare, învăţătorului." Ceremonia era destinată să trezească "gustul" pentru citit, să orienteze destinul copilului, astfel încît acesta să fie atras de cărţi şi să ajungă om învăţat.
O reminiscenţă a acestor vechi rituri alimentare sînt simpaticele paste în formă de litere care plutesc, spre deliciul copiilor, în "supa alfabet". Nu trebuie uitaţi nici editorii care au fabricat cărţi comestibile, cum este artistul Allen Fisher care în anul 1968 a publicat cărţi tipărite pe hîrtie de orez, cu litere din coloranţi alimentari. Metafora cărţii-hrană a fost transpusă de bucătari în obiect bun de mîncat. În fiecare an, de 1 aprilie (ziua de naştere a celebrului gastronom francez Brillat-Savarin) are loc la Montréal un Festival Internaţional al Cărţii Comestibile. Aici sînt expuse şi apoi mîncate platouri cu cărţi din felii de şuncă, precum şi prăjituri, plăcinte, turtă dulce, toate în formă de carte.

Lectura la masă

Lectura cu voce tare şi-a găsit locul în formele de sociabilitate legate de comuniunea alimentară. În ritualurile de comensalitate, plăcerea de a mînca era îmbinată cu plăcerea de a asculta pe cineva citind. În Antichitatea romană, în timpul banchetelor avea loc lectura cu voce tare, făcută fie de către un sclav, fie de gazdă sau de către un invitat. Pliniu cel Tînăr, într-o scrisoare adresată unui prieten, îi reproşa că nu onorase invitaţia la un banchet: "Pregătisem pentru fiecare cîte o lăptucă, trei melci, două ouă, suc de alac amestecat cu vin îndulcit cu miere (...) măsline, sfeclă, castraveciori, ceapă şi multe alte bunătăţi tot aşa alese. Ai fi avut prilejul să asculţi un actor sau un lector sau un cîntăreţ din liră." Lectorul era sclavul însărcinat cu lectura cărţilor, fiind o figură obişnuită la casele celor bogaţi. Acesta citea cu voce tare pentru stăpîn în timpul mesei sau în alte momente ale zilei. Practica este atestată şi în Evul Mediu; cronicarul Eginhard (secolul al IX-lea) aminteşte că împăratul Carol cel Mare (care nu ştia să citească şi să scrie) avea obiceiul ca la masă să asculte "puţină muzică şi cîteva lecturi. I se citeau istorii şi poveşti ale Antichităţii". Lectura cu voce tare la masă există şi în practile monastice: în trapeză sau refectoriu, călugării mănîncă în tăcere ascultînd pe cel care citeşte din textele sacre.
Există şi ale forme de alăturare a plăcerilor lecturii cu plăcerile gurmande. Pentru a beneficia din plin de desfătările procurate de lectură, încercăm să o asociem cu impresii senzoriale plăcute, cu spaţii şi locuri ale tihnei şi ale confortului corporal. Acestui microclimat favorabil lecturii i se poate adăuga şi răsfăţul papilelor gustative: o ceaşcă de cafea sau de ceai, un pahar de coniac sau lichior, o ţigară sau o pipă. Sînt binevenite şi mici gustări: ciocolată, bomboane, prăjituri, fructe. Poate că obiceiul de a ronţăi ceva în timpul cititului se dezvoltă odată cu apariţia cărţii în formă de codex. Încă din anul 1345, învăţatul englez Richard de Bury, în cartea Philobiblon, se arată supărat pe învăţăceii care, "citind, mănîncă o bucată de brînză sau un măr şi resturile prînzului lor cad între filele cărţii".
Interferenţele dintre actul lecturii şi nutriţie nu se limitează la o ronţăială ocazională: pentru mulţi cititori împătimiţi, lectura în timpul meselor principale ale zilei face parte din comportamentul lor alimentar curent. Servitul mesei este o ocazie excelentă de lectură, chiar dacă a citi la masă necesită complicate puneri în joc ale corpului, operaţiuni precum: menţinerea contactului vizual cu pagina, întoarcerea filelor, ducerea lingurii la gură, folosirea pe post de pupitru a unui eşafodaj de oale, solniţe sau pahare. Nu se poate citi orice la masă, ci doar cărţi "uşoare", de agrement, de preferat în format mic. La masă sînt citite îndeosebi ziare, reviste şi alte tipărituri de consum, care de regulă nu mai sînt păstrate după lectură. Mereu prezent este riscul ca lectura la masă să lase urme pe paginile cărţii. Eseistul Michael Handelzats, în Histoires d'en lire (2001), mărturiseşte că are această meteahnă: "Ştiu că nu este frumos, că nu se face, că este o ofensă adusă atît hranei cît şi cărţii. Dacă mă las purtat de îmbietoarele savori care vin din farfurie, desconsider comorile spirituale ale paginilor care se deschid în faţa mea, fără a mai vorbi despre groaznicul pericol ca acestea să fie pătate de sosul prelins din furculiţa dusă la gură. Ştiu, şi cu toate acestea, simt o mare plăcere să citesc cînd mănînc sau să mănînc citind. Cina este cu atît mai savuroasă cu cît o degust cufundat în lumea literară; iar cartea, în ceea ce o priveşte, se găseşte agreabil impregnată de atîtea gusturi şi îmbătătoare mirosuri."
Medicii spun că este o practică nesănătoasă, că atunci cînd mîncăm nu trebuie să citim sau să ne uităm la televizor. Cititul la masă este singura contraindicaţie medicală din zilele noastre în ceea ce priveşte actul lecturii. Originea ei trebuie căutată în discursul medical al secolului al XIX-lea, cînd medicii erau îngrijoraţi de cît de mult se citeşte, de "foamea de a citi", legată de apariţia romanului modern şi a publicului cititor. Igieniştii denunţau pericolele lecturii-viciu care afectează negativ corpul şi psihicul dacă nu este făcută cu măsură şi în locul potrivit. Nu era indicat să citeşti în pat pentru că poţi să orbeşti, după cum, la fel de bine, cititul la masă ar fi nociv pentru digestie. Personajul lui Flaubert, Emma Bovary, nu se poate abţine să citească la masă, chiar în prezenţa soţului ei: "îl citi pe Balzac şi pe Georges Sand, căutînd să-şi potolească astfel, cu închipuirea, poftele ce o mistuiau. Îşi aducea cartea chiar şi la masă şi întorcea filele, în timp ce Charles îi vorbea mîncînd." La rîndul lui, Charles practică, fie şi pentru cîteva minute, lectura-siestă: "se abonă la Ruche médicale, ziar nou, al cărui prospect îl primise. Citea puţin din el, după masă, deoarece căldura apartamentului şi digestia îl făceau să adoarmă după cinci minute."
Într-un articol din Dilema (1993), "Cum citim ziarele", Andrei Pleşu se referă la ambiguităţile lecturii digestive care însoţeşte siesta: "Urmează acum marea orgie de presă a siestei! Ziarul e un corelat al papucului şi cafelei, un camuflaj nobil al digestiei. Cu pleoapele grele, impregnate de reverii calorice (eventual cu o scobitoare în colţul gurii), capul familiei se "documentează". Cititul se întrepătrunde misterios cu insondabile procese organice. "Bolul" informaţional se prelucrează la nivel de intestin, creierul distinge cu greu între nedumerire politică şi crampă abdominală."
Codurile de bune maniere admit cititul la masă, doar pentru ziare şi numai la micul dejun.

De la fast reading la slow reading

Într-o lume a vitezei, a devenit obişnuit să citim repede, pe sărite, în diagonală, contra-cronometru, practicăm o lectură utilitară, în detrimentul aprofundării şi asimilării textului. Copleşiţi de numărul mare de cărţi, nu mai avem timp pentru a gîndi şi a reflecta asupra celor citite. Consumăm texte, dar nu mai avem timp să le savurăm. Hiperlectura a erodat capacitatea de a simţi plăcerea, de a savura o carte ca pe o masă bună. Apoi, concurenţa mass-media a făcut ca mulţi tineri să nu mai fie capabili să citească texte lungi şi complexe, pe care le resimt ca plictisitoare, de necitit.
După moda trecerii de la fast-food la slow-food, astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre slow-reading ca alternativă la fast-reading. Cititul superficial se limitează la skimming, literal "luarea caimacului", "smîntînirea". (Iată că, pentru a surprinde specifiul fast-reading, întîlnim din nou registrul culinar.) Spre deosebire de această recoltare de suprafaţă, slow-reading-ul presupune explorarea în adîncime a textului. Adepţii acestei noi tendinţe recomandă restrîngerea numărului cărţilor citite într-un interval de timp dat, pun un accent deosebit pe recitire, văzută ca o tehnică privilegiată de savurare a unui text. Ei propun cititul cu voce tare, constituirea de grupuri de discuţii pe marginea celor citite, aşadar o reabilitare a lecturii publice, împărtăşite, care predispune la rezonanţă emoţională şi la amplificarea trăirilor induse de text. Noile cluburi de lectură creează cadrul unei adevărate "degustări" colective a cărţilor, într-un cadru plăcut, sustras agitaţiei cotidiene.
Practicile slow-reading reiau elemente ale lecturii intensive, pregătind terenul pentru o lectură hedonistă şi gurmandă, care face diferenţa între consum şi savurare.

______
Alexandru Ofrim este conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Are în pregătire un volum despre istoria practicilor de lectură.