"Boala metafizică"

Cînd spunem despre Einstein, Wittgenstein sau Andy Warhol că erau autişti, ne gîndim mai degrabă la un tip de personalitate autocentrată, izolată, necomunicativă, decît la o boală neuro-psihică. Sensul comun al adjectivului autist trimite mai mult înspre dezvoltarea exagerată a vieţii interioare în detrimentul celei sociale, pierderea de contact afectiv cu celălalt sau refuzul realităţii. În "spectrul" autismului, acesta este primul grad de diferenţă faţă de normalitatea statistică. În "fenotipul autismului în sens lărgit" intră totuşi o bună zonă din această normalitate funcţională: introvertiţii, marii singuratici, "geniile". Dincolo însă de această iluzorie zonă de contact, autismul este în continuare o insulă despre care se ştiu puţine lucruri. În 1943, psihiatrul american Leo Kanner a definit autismul ca fiind o afecţiune psihogenă caracterizată prin incapacitatea copilului de a intra în contact cu mediul înconjurător, şi recunoscută clinic prin 5 mari semne: debutul precoce, izolarea extremă, nevoia de imuabil, stereotipia gestuală şi tulburările de limbaj. Kanner a fost totuşi cel care a susţinut mai apoi ipoteza organică a autismului şi, între aceste două ipoteze - psihogenă şi organică -, autismul a rămas o afecţiune misterioasă care poate fi descrisă clinic, compensată paleativ, dar nu tratată. Dosarul de faţă a pornit de la cîteva cazuri personale, cel mai cunoscut şi cel care a mişcat cel mai mult cititorul român fiind cazul lui Matthew Călinescu, fiul scriitorului Matei Călinescu. Portretul lui M (2003), Post-scriptum la Portretul lui M (LiterNet) şi acum acest post-post-scriptum care deschide numărul dilematic despre autism sînt scrieri sfîşietoare despre condiţia umană, înainte de a fi dosare clinice sau de însoţire. La fel ca celelalte mărturii despre Naum, despre Lars, despre David, despre A. sau D..., însemnări ale căutării unor soluţii terapeutice, jurnale de prospectare a înţelegerii celuilalt şi a mecanismului bolii misterioase... O "boală metafizică", revelator al propriilor dileme şi angoase şi mai ales - cum scria Matei Călinescu la un an de la moartea fiului său - "un bun prilej de a citi în noi înşine". (S. S.)