Vot pentru doamna Stela Popescu
Pe doamna Stela Popescu n-am întîlnit-o direct decît de două sau de trei ori, la cîteva mese amicale, cu mai mulți comeseni laolaltă. Aș putea adăuga, e drept, și întîlniri mai vechi, de care dînsa nu are cum să-și aducă aminte: eram elev, participam la unele emisiuni radiofonice pentru mediul școlar și s-a întîmplat, de cîteva ori, să o văd lucrînd în studioul de înregistrări în care urma să intrăm și noi, cei mici, după încheierea prestației sale. Eram încă fraged, dar nu suficient de inocent ca să nu remarc farmecul unei prezențe inconfundabile: o femeie frumoasă, suplă, plină de haz și de talent. Am reîntîlnit-o după cam cincizeci de ani, dar impresiile juvenilității mele au rămas neschimbate. Aveam alături același om viu, cuceritor, puternic. Dar de ce m-am hotărît să scriu despre domnia-sa abia acum?
De fapt, pornirea dintîi am avut-o acum cîțiva ani, cînd am văzut un interviu despre problema căsniciei, în care doamna Stela Popescu dădea cuplurilor „începătoare“ două sfaturi decisive, vădind o înțelepciune, o finețe a observației, o experiență de viață care lipsesc întru totul „experților“ solicitați de obicei. Primul sfat: „Cînd vă certați (ceea ce e inevitabil…), feriți-vă să pronunțați cuvinte grele“. Prin acumulare, ele devin un balast ucigaș pentru orice relație. Chiar uitate (în aparență) după încetarea „crizei“, cuvintele grele infectează pe termen lung sufletele și suspendă comunicarea. Al doilea sfat: „În raportarea la celălalt, gîndiți-vă mai întîi la așteptările lui, înainte de a vă gîndi la așteptările voastre. Dacă și unul și celălalt adoptați această precauție, lucrurile vor merge mult mai bine“. Din punctul meu de vedere, aceste două sfaturi, deși, cînd le auzi, ți se par de bun-simț, sînt esențiale pentru o reformă salvatoare a relațiilor conjugale.
Alta e însă motivația textului de față. Am constatat, în ultimii ani, cum o sumedenie de actori s-au simțit îndemnați să se manifeste politic. Fie acceptînd să se recicleze în „analiști“ prin diferite studiouri, fie angajîndu-se în echipele de susținere ale unor lideri politici, fie intrînd direct într-un partid sau altul, sau candidînd la fotolii de parlamentar (autohton sau european). E, firește, dreptul lor. Orice cetățean e liber să se implice atît cît crede de cuviință în viața publică. S-a ajuns chiar să se transforme acest drept într-o obligație. Jos din turnul de fildeș! Sus în societatea civilă! La luptă! Nu șade bine să-ți vezi liniștit de meserie, cînd „țara piere“. Foarte bine! Se întîmplă și în alte meserii (medici care renunță la medicină pentru un post de primar sau de „comentator-propagandist“, scriitori și critici literari care se reconfigurează ca specialiști în politologie, economie și drept, ingineri care fac ziare ș.a.m.d.). Eu însumi, în cîteva rînduri, am fost luat de val, deși îmi fac o scuză din faptul că nu „m-am băgat“ niciodată din proprie inițiativă, ci m-am lăsat „băgat“ și că, destul de repede, am revenit, de fiecare dată, la uneltele mele.
Mă uit însă cu oarecare stupoare la actori și actrițe de anvergură, cărora profesia și succesul lor nu par să li se mai pară îndestulătoare. Vor mai mult. Vor și în altă parte. Vor și altfel. Evident, n-am a mă pronunța asupra opțiunilor lor concrete, asupra voluptăților lor insurecționale (discursuri cu portavoce, leadership de stradă etc.), asupra părerii că Sorin Oprescu e „un om fin“, că generalul Oprea e plauzibil, „bine organizat“, insomniac pe bază de „interes național“. Dar am și eu dreptul să nu pricep. Cum să pricep că simpaticul Arșinel trage cu ochiul spre Ministerul Culturii și, mai ales, că e un „revoluționar cu rol determinant“ în evenimentele din decembrie 1989? Rol determinant?! Asta ar însemna că, dacă nu era el, acum am fi fost tot sub Ceaușescu… Pentru un faimos actor comic, situațiunea probează o neașteptată lipsă de umor. Înțeleg: ambiții bătrînești, frustrări de tot soiul, probleme financiare. Dar, pe acest fundal, am cu atît mai multe argumente să aduc un omagiu doamnei Stela Popescu. E limpede că își iubește meseria mai mult decît iubește orice altceva, e limpede că nu simte nevoia să-și asume un rol în spectacolul strident, de proastă calitate, al pieții publice, e limpede că are bun gust, bună-cuviință, demnitate și limpezime morală. La cît este de populară și de șarmantă, ar fi putut culege mai multe voturi decît toți sforarii de partid la un loc. Dar preferă să rămînă acolo unde îi este locul, să rămînă ea însăși, fără concesii de conjunctură, fără afilieri meschine. Ne lipsesc asemenea oameni. Și simt, de aceea, nevoia să o asigur pe doamna Stela Popescu de toată admirația mea. În orice campanie a cetățenilor fără de partid, domnia-sa poate conta, fără ezitare, pe votul meu.
