Viagra roz şi biopolitica

Relativ recent, a fost înregistrată o mare victorie a drepturilor omului, în speță, a egalității de șanse, de natură să reducă fundamental inegalitatea de gen: Viagra roz. Dacă pînă acum doar bărbații aveau dreptul la o boală a lor (ED – erectile dysfunc­tion), cu un tratament discriminatoriu plătit de stat (Viagra bleu), acum și femeile au dreptul la o boală doar a lor (HSDD – hypoactive sexual desire disorder). Even the Score, asociația feministă prin care NOW (National Organization of Women din SUA) a susținut campania viagrei roz, a declarat în acest sens că o activitate sexuală satisfăcătoare constituie un drept fundamental al omului și că, deci, dacă bărbații le-au luat-o înainte femeilor și în acest domeniu, este timpul să „echilibreze balanța“.

Ce s-a întîmplat, concret? Cu cîteva decenii în urmă, s-a constatat, accidental, că un nou medicament pentru tratamentul anginei pectorale oferă bărbaților și alte beneficii nebănuite. Și așa s-a aprobat și lansat pe piață în 1998 faimoasa Viagra. Succesul comercial al acesteia i-a făcut imediat pe cei din industria farmaceutică să caute o disfuncție similară și la femei, pe care să o poată trata cu mărinimie. Așa a apărut FSD (female se­xual dysfunction), care, în 2011, a fost trecută de FDA (US Food and Drug Administration) pe lista celor 20 de probleme medicale nerezolvate – adică fără un tratament farmaceutic corespunzător. Cercetări intense au circumscris mai bine această disfuncție biologică și au identificat HSDD. Iar farmaciștii au descoperit flibanserin-ul, care să trateze această maladie. Sprout Pharmaceuticals a preluat medicamentul de la o companie germană, care a eșuat să-l impună pe piață în 2010, a făcut o campanie eficientă cu ajutorul organizațiilor feministe și a reușit să obțină acordul FDA cu 18 la 6 voturi. A doua zi după victorie, mica, dar voinica Sprout Pharmaceuticals a fost cumpărată pentru un miliard de dolari de Valeant Pharmaceuticals International. Viagra roz a ieșit pe piață, satisfăcînd astfel – după cum se exprimă Suzanne Moore – principalele două dorințe ale noastre: penetrarea și profitul. Egalitatea de șanse a fost refăcută, priapismul nu mai este un monopol masculin!

Acum, eu ce să zic? Zău așa, doamnelor, știți asta de mii de ani: bărbații sînt sexul slab, handicapați genetic și terorizați cultural de această rușine ancestrală a slăbirii sexului. Că, deh, se mai întîmplă, și dacă se află, s-a zis cu reputația (ca să nu zic fudulia) bietului om. De aceea au și inventat bărbații „dominația masculină“ pretutindeni în lume, ca un mecanism cultural de apărare prin care să închidă definitiv gura eventualelor cîrtitoare. De aceea, noaptea nunții se petrecea în multe locuri din Europa, pînă tîrziu, în prezența unor martori, iar la noi, la țară, soțul trebuia să facă „proba cearșafului“ a doua zi dimineață. De aceea, în la fel de multe locuri, cultura (ușor manipulată de bărbați…) oferea explicații consensuale ale eșecului: vrăjitorie! La noi, tot satul considera că bietul bărbat a fost „legat“ și tot neamul mergea cu el la vrăjitoarea satului să-l „dezlege“. Tot de aici provine și mitul matriarhatului și coșmarul amazoanelor. V-ați amuzat mii de ani pe această temă, în haremuri, la fîntînă sau la coafor, și i-ați protejat, matern, pe bărbații cei fuduli: lasă, mamă, că trece!… La ce (vă) folosește atunci egalitatea de (ne)șanse?

Pe de altă parte, nu vreau să zic că nu există, uneori, și disfuncții pe bune și că nu e bine ca acestea să fie tratate, dacă se poate, corespunzător. Doar că, în cazul Viagrei roz, de pildă, studiile arată că îmbunătățiri ale vieții sexuale consecutive utilizării „medicamentului“ au fost înregistrate în cel mult 40% din cazuri – și doar vreo 10% în cercetările mai puțin sponsorizate –, și chiar și atunci în proporții modeste. În plus, „dorința sexuală“ nu este doar biochimie – ca să nu mai vorbim de iubire sau simpla plăcere împărtășită, care au și ele un oareșce rol în atracția sexuală. Mai există apoi și contextul, starea de spirit, vîrsta etc., care schimbă atît intensitatea, cît și semnificația dorinței sexuale. „Democratizarea“ ei printr-o „aplicație“ accesibilă în farmacii nu vi se pare deci că seamănă a manipulare?

Să punem lucrurile într-un context mai larg. Depresia este, cert, o boală serioasă și răspîndită. Biologizarea și medicalizarea în proporții de masă (aproximativ 25 de milioane de rețete pe an în SUA) a simptomelor depresive (uneori chiar a unor „stări de spirit“ depresive) prin Prozac, în general, și prin varianta pentru copii, în particular, este însă mai degrabă o industrie a fericirii decît o terapie bine circumscrisă. Confirmarea încă din 1980 a ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) ca disfuncție biologică a dus la o escaladare cu 28 de procente a prescripțiilor medicale pentru copii între 2007 și 2011. Lobby-ul asociațiilor de părinți, dar și ale profesorilor, nu a fost anodin în această privință: dincolo de eventualele cazuri reale, această „boală“ le lua o piatră de pe inimă: nu eu sînt de vină, nu e o problemă de familie, de educație etc., ci copilul e bolnav! Deci îl excludem din comunitatea copiilor „normali“ și îl „tratăm“ pînă îl „vindecăm“…

Dacă punem toate acestea cap la cap și adăugăm pandemia BD (body dysfunc­tion, ca să inventez și eu o maladie generică), tratată prin „detoxifiere“ și „bodybuilding“, obținem o imagine alarmantă. La o recapitulare a celor de mai sus, putem observa cu ușurință o întreagă politică de dresare a libidoului, în sensul propriu, prin Viagra, și, într-un sens mai metaforic, prin Prozac, respectiv diverse amfetamine, pentru a obține un „libido“ nici prea trist, nici prea focos. La o privire mai atentă și istorică, lucrurile se complică. Michel Foucault a atras de mult atenția asupra biopoliticii ca strategie relativ recentă de control exersat de stat prin și în corpul social, de la aziluri și pușcării, la biologizarea inegalității. Baudrillard a atras atenția și el asupra unui soi de sacralizare recentă a corpului, înlocuind sufletul în rolul de obiect al mîntuirii. Eliberarea corpului de stigmatul secular al „păcatelor cărnii“ începînd cu anii 1960 a fost urmată de o recuperare a acestuia prin forme mai subtile de biopolitică: internalizarea controlului social prin marketizarea dorinței. Nu statul sau altă putere exterioară îmi dictează ce să fac cu corpul meu, ci eu singur îmi construiesc corpul după cum doresc și îmi apăr acest drept universal și democratic al omului de a avea un corp mereu tînăr și sănătos, de care să fie integral responsabil. Serios?…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.