Domnule Plesu, articolul Dvs. este dureros de bun. Recunosc fazele...Am doua comentarii: 1) faza intai este cea in care impricinatul simte ca muta muntii din loc. Foarte multi oameni trec superficial prin aceasta faza, pierzand ocazia sa se lase in voia unor emotii intense. Este unul din cele mai frumoase momente din viata unui om; 2) multe perechi se impotmolesc in faza 2, parca nu pot "trece" in faza 3. Povestea cu halbele eu o vad ca o tranzitie intre 2 si 3...pentru cine poate.

Din ce-au inteles altii (pe aci) din ce-a spus dl. Plesu despre amor, s-ar putea deduce ca dansul vrea sa zica ca ce nu mai e, nici n-a fost, decat cel mult o parere, caci toate raurile curg. Eu ba din contra zic ca daca ai fost o data odata indragostit si acu nu mai esti care va sa zica ca ti-a trecut asta nu inseamna ca dragostea nu exista. Exista. Si continua sa existe etern acolo in insula ( ! ) aia de timp, in secunda divina ce ti-a fost harazita si pe care ti se pare ca ai pierdut-o prin traversare, atat de definitiv ca ajungi sa o negi prin reevaluare matura si intelepciune senila (senina ?). Nu numai moartea (vezi cazul Romeo si Julieta) transforma viata in destin. Romeo si Julieta ar fi ramas Romeo-si-Julieta si daca se luau cu popa si ni se spunea (in loc de demitizarea plesiana) ca au trait fericiti pana la adanci batraneti. Ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Eu cred ca dl. Plesu exact asta a vrut sa spuna. Dar nu i-a iesti prea bine pentru ca dansul e prea intelectual, foarte rafinat, foarte erudit, cu spirit, arta, umor si toate celea, dar si nitel blazat, cam ateu-afon-si-autist in materie de sentiment si dragoste. Ca nimeni nu le poate avea pa toate.

Articolul mi-a adus aminte de ideile din al doilea discurs al lui Socrate din Phaidros. Ceva cam aşa: sufletele existau de dinainte ca fiinţele de aici, de pe pămînt, să existe. Şi toate aceste suflete urmau un zeu. Zeii străbat cerul şi urcă pînă ajung într-un loc supraceresc unde contemplă, printre altele, Frumuseţea. Dar nu toate sufletele ajung în locul supraceresc, ci numai zeii au aceasta capacitate. Celelalte suflete, imperfecte, abia ajung să întrezărească crîmpeie din această privelişte, iar majoritatea lor, deşi tînjind spre acel loc, nu ajung să-l contemple deloc. Mai tîrziu, un suflet care îşi aduce bine aminte de frumuseţea cea adevărată contemplată odinioară, cînd vede un chip care aduce cu cel zeiesc, se simte cuprins de înfiorare şi încearcă să-l cinstească pe acel chip ca pe zeul pe care acesta îl evocă. Acel suflet se simte cuprins de o caldură, iar acea caldură înmoaie nişte locuri din suflet din care vor înmuguri, apoi vor creşte, aripi care îl vor ridica pe suflet spre înalt. Cînd sufletul are frumuseţea sub ochi, o pulbere nevazută porneşte dinspre acea frumuseţe înspre suflet, iar sufletul simte bucurie şi putere. Dar cînd sufletul rămîne singur, departe de chipul frumuseţii, gurile porilor prin care urmau să crească aripile se usucă şi se închid, iar pe suflet îl cuprinde durerea.
Un suflet prins între aceste două simţiri contradictorii devine nepăsător faţă de toate celelalte de pe pămînt - familie, prieteni, avere - şi doar în purtatorul frumuseţii îl găseşte pe cel care îl poate vindeca de durere. Starea aceasta se numeste iubire.

Superb eseu, plin de adevaruri pe care o mladita tanara nu prea le intelege - vezi halbele cu bere - dar pe care, din pacate, noi, astia mai 'copti,' le putem recepta in adevarata lor semnificatie! O placere sa va citesc, d-le Plesu, pt dvs. accesez acest site. Pur si simplu va 'vanez' in spatiul virtual si va citesc cu o deosebita placere. Multumesc lui D-zeu ca existati!

D-le Plesu vorbiti despre dragoste ca un ateu.