Mai toată lumea știe ce ne lipsește, ce nu merge cum ar trebui, ce-ar fi de sperat ca să ne reașezăm măcar în condiția normalității, dacă nu în aceea a funcționalității optime. Stăm prost cu spitalele, cu școlile, cu autostrăzile, cu prestația politică a guvernanților, cu prestația politică a Opoziției, cu legile și cu respectarea lor, cu rigoarea profesională a gazetarilor etc. Dar sînt și lucruri care, la prima vedere, par „secundare“, „marginale“, în raport cu dificultățile și eșecurile majore enumerate mai sus. În realitate, tocmai pentru că nimeni nu pare să le ia prea în serios, efectul lor subversiv, proliferarea lor toxică se dovedesc, pe termen mediu și lung, grav primejdioase.

E vorba, mai întîi, de limba română. Și apoi de civilizația comunitară, de tradiția, tot mai stinsă, a bunei-cuviințe, a bunei creșteri, a bunelor moravuri. Despre degradarea limbii române am vorbit în repetate rînduri. Nu poți fi patriot, cum se laudă peste tot „vedetele“ vieții noastre publice, disprețuind exigența folosirii corecte și, dacă se poate, expresive a limbii materne. Or, la toate nivelurile, se vorbește din ce în ce mai prost românește. Pocirea cuvintelor (incluzînd, între altele, mutarea accentului firesc, uzual, de pe o silabă pe alta), ignorarea gramaticii, improprietatea termenilor, incapacitatea de a construi o frază corectă și inteligibilă, limbajul standardizat, formulările rudimentare, semidoctismul, incultura – sînt fapte de experiență curentă, atunci cînd ascultăm, vrînd-nevrînd, discursul multor politicieni, al unor jurnaliști (pentru care, totuși, limba ar trebui să fie un instrument esențial), dar și al „omului de pe stradă“, al noilor generații (elevi și profesori deopotrivă), al „românului de rînd“, cînd e invitat de vreun reporter să-și dea cu părerea pe o temă sau alta. Sîntem amenințați, cu un subton apocaliptic, că se dorește dezmembrarea țării, că se lucrează la surparea identității și suveranității naționale, pe scurt, că țara e în pericol. Dar tocmai asta se întîmplă dacă încetăm să ne mai recunoaștem în limba fondatoare a culturii noastre, dacă batjocorim axa însăși a profilului nostru spiritual, „patria“ lexicală pe care au grădinărit-o, uneori în condiții vitrege, cei de dinaintea noastră.

Destructurarea limbii merge mînă în mînă cu destructurarea moravurilor. Nu mai există reguli de bună purtare, decență a replicii, respect pentru un comportament public politicos, preocupare pentru responsabilitatea pedagogică a gesticulației noastre cotidiene, mai ales cînd ea se produce dinaintea unui public numeros. Vedem, mereu, politicieni atacîndu-se unii pe alții golănește, „purtători de cuvînt“ cu maniere de caftangii fuduli, ziariști simțindu-se, în studiourile de televiziune, ca la un șpriț cu gașca de cartier sau ca la un concurs de bancuri interzis minorilor… Zi de zi, inventarul derapajelor „de scenă“ crește. Avem de toate: stilul șmecher, stilul bălos, stilul hipercompetent, stilul „Bă boilor!“, stilul cap în gură, stilul bășcălie de gang, stilul țață ofuscată, stilul mătușică nedreptățită, stilul băiat fin, stilul plutonier-major, stilul solemn, stilul volubilității incontinente, stilul „partidul nu greșește“, stilul „ba tu“, stilul vedetei răzgîiate, stilul „prost dispus“, stilul scandalagiu, stilul „dăștept“, stilul șef de sală, stilul prostului iluminat, stilul Coriolan Drăgănescu, stilul ciomag, stilul băț prin gard, stilul șefă de cadre, stilul „băieții veseli“, stilul „eu nu v-am întrerupt!“, stilul „altă întrebare“, stilul „hă, hă, hă!“ și cîte și mai cîte, material inepuizabil pentru ample studii de socio-psihologie, geopolitică și melancolie…

Exemple se pot da, din păcate, din toate taberele și de pe toate canalele de televiziune. E drept, unele sînt mai „convingătoare“. E, de pildă, de negîndit ca într-o emisiune de mare rating dintr-o țară civilizată, protagonistul ei (notoriu) să facă, pentru noul an, urarea următoare: „Anul următor să fie unul odios pentru foarte multe javre de pe lista mea. Fie ca javrele să se tăvălească în chinuri groaznice, la care să contribui și eu din gros (…). În 2018 să le ia dracul plus moartea pe javre!“ La fel, e cu totul insolit ca un gazetar de meserie („Am fost întotdeauna foarte conștient de valoarea mea“ sună „profesiunea sa de credință“) să-i califice pe demonstranții din stradă (indiferent cine-ar fi) drept „proști“ și pe demonstrante drept „hidoase și dizgrațioase“, pentru a culmina cu „mi-e silă de voi“. Evident, libertatea presei și libertatea de expresie sînt sfinte. Dar, ca și libertatea protopărinților noștri din Rai, orice libertate e și o capcană. Se poate transforma în „libertăți“ smintite, în libertinaj, în bunul plac al oricărui flăcău încîntat de sine. Fapt e că nici la BBC, nici la CNN, nici la ARD sau ZDF, nici la TF1, pe scurt nicăieri unde există criterii, principii, respect pentru public (și pentru sine!), asemenea pitorești exotisme nu sînt cu putință. 

P.S. Apropo de gazetărie: din cînd în cînd, o doamnă de la Evenimentul zilei reia, în paginile de care se ocupă, texte – sau fragmente de texte – din ceea ce public. Nu îmi cere permisiunea, alege ce i se pare dînsei mai „bengos“, ba, uneori, îmi pune și poza. Mi se spune că, odată ce un text a fost tipărit, el devine „bun public“ și poate fi folosit liber de oricine. OK! Nu-mi rămîne decît să fiu flatat… Problema e că doamna cu pricina citează și texte pe care nu le-am scris! De pildă, „o postare pe rețelele de socializare“. Dar eu nu „postez“ pe nici o asemenea rețea, nu am Facebook (deși mi se spune că mi-a fost „confecționat“ așa ceva), nu scriu decît în Dilema veche, articole preluate, de obicei, și de blog-ul Adevărul. Atît! Orice altă sursă e un fals. Rog, deci, mai multă precauție gazetărească.