Trei sfaturi de la George P. Shultz

Eram de puțin timp ministru de Externe, cînd, într-o vizită „de lucru“ în Statele Unite, am avut plăcerea să-l întîlnesc pe fostul ministru de Externe al lui Ronald Reagan, dl George Shultz, retras din viața publică după o consistentă carieră de profesor, economist și om de stat. Mi s-a părut o bună ocazie, într-un context informal, să profit de experiența unui înțelept diplomat, așa că l-am abordat cu o rugăminte. „Sînt nou în meseria asta“ – i-am spus. „Mi-ar prinde bine să-mi dați două-trei sfaturi de demaraj…“ Dl Shultz mi-a răspuns prompt, ca și cum avea deja sistematizat subiectul. „Vă pot da de îndată trei sfaturi: 1) Nu vă spetiți citind cuminte, din scoarță-n scoarță, toate dosarele pe care vi le pregătesc experții din minister, înaintea unor vizite și întîlniri oficiale. De regulă, sînt asfixiante prin cantitate și detalii. Evident că trebuie să fiți bine pregătit, dar există o soluție mult mai eficientă: invitați la un prînz colegial pe cei responsabili cu problema sau cu spațiul geografic vizate de agenda dvs. Vă vor spune esențialul, curățat de frazeologia de protocol și de limbajul standardizat al «meseriei». După o oră, veți ști tot ce trebuie să știți, cu o mare economie de timp. 2) Menajați-vă! Nu acceptați toate invitațiile care vi se adresează. Mai ales cele care tind să vă blocheze seara. Firește, nu veți putea refuza o cină de curtoazie, prilejuită de prezența unui șef de stat sau de guvern, nu veți putea evita să vă întîlniți, la o masă, cu un omolog din străinătate. Dar în rest, fiți zgîrcit cu timpul și cu energia dvs. Altfel vă veți simți epuizat, din ce în ce mai puțin pregătit să faceți față obligațiilor «de serviciu» cu adevărat importante. Și, în sfîrșit, 3) Măcar o dată pe săptămînă, încuiați-vă în biroul dvs. și, singur cu sine, întrebați-vă fără complezență: «Why the hell do I want to do this job?!» (De ce naiba vreau să fac meseria asta?!)“

Sfaturile dlui Shultz mi-au prins foarte bine. Le consemnez, în ideea că merită să dea de gîndit și altora. Nu insist asupra primelor două sugestii. Ca începător în branșă, aveam, e adevărat, complexul „diletantului“, ceea ce mă făcea să fiu hiper-scrupulos, ori de cîte ori aveam dinainte o „sarcină“ dificilă: citeam tot ce căpătam de la departamentele din subordine sau de la alte instituții implicate în tematica episodului diplomatic următor, pierdeam nopți întregi ca să fiu riguros la curent cu ceea ce urma să aud și să spun. Nu regret, dar recunosc că aș fi rezolvat totul mai rapid și mai util cu un „working lunch“ de cabinet. Și asta pentru că – fără să vreau să ironizez zelul experților și cu atît mai puțin să minimalizez competența și eficiența lor – „dosarul“ construit de ei e gîndit mai curînd monografic decît funcțional. (Uneori, se întîmpla să primesc anticipări ale unui dialog probabil, din care nu lipseau „indicațiile“ de întîmpinare: „Bună ziua!“, „Mă bucur să vă întîlnesc!“, „E un bun prilej să reînnodăm vechile noastre tradiții de cooperare!“ etc.) Nu exclud, pe de altă parte – dacă mă gîndesc la educația elementară a cîte unui politician –, ca subalternii, pățiți, să încerce a preveni, prin efortul lor, eventuale carențe de comportament curent…

Al doilea sfat ar prinde foarte bine politicienilor care suferă de viciul ubicuității. Sînt fericiți să fie prezenți, cît mai des, la televiziuni, inaugurări, spectacole, chermeze populare, adunări „politice“ din teritoriu etc. Te întrebi, uneori, cînd mai reușesc să-și facă treaba, cîtă disponibilitate le rămîne, pentru a-și rezolva obligațiile „de birou“.

Dar cel mai important, din punctul meu de vedere, este al treilea sfat al lui George Shultz. „De ce am ales să accept funcția în care mă aflu?“ Răspunsul implică o permanentă și necruțătoare autoevaluare. Care sînt motivațiile reale, sincere, ale opțiunii mele? Vanitate? Cumințenie de partid? Preocuparea pentru beneficii de tot soiul? Delir al „misiunii“? Suficiență bățoasă? Ignorarea limitelor proprii? Rareori răspunsurile sună cum ar trebui, pentru a fi la înălțimea întrebării: am acceptat pentru că sînt gata să asum condiția de „slujitor“ (= ministru), am acceptat pentru că mă simt responsabil, am acceptat fără să-mi doresc eternizarea în post sau un simplu ornament în CV, am acceptat ca să învăț, ca să-mi pun la încercare cunoștințele, am acceptat o provocare destinală, dispus să asum toate riscurile. Cîți dintre miniștrii, parlamentarii, politicienii noștri se vor fi confruntat, vreodată, cu deprinderea virilă de a se pune în discuție? Cîți se întreabă: „Ce caut eu aici?“ Cîți au curajul să se îndoiască de sine, de „meritele“ lor, de ambițiile și poftele lor materiale și sociale? Și cîți sînt dispuși, după ce au răspuns cinstit acestei interogații, să facă un pas înapoi? Din păcate, ca mai întotdeauna la noi, „realitățile“ sînt complexe. Atît de complexe, încît justificările unor numiri în funcții înalte sînt de nesistematizat. Ești numit pentru că ai o rudă bine plasată. Ești numit pentru că slujești partidul ca un pisicuț sau ca un interlop. Ești numit pentru că ești servil. Pentru că ești șantajabil, manipulabil, inapt și inept. De ce accepți? Păi, de ce nu? Dacă ai avut noroc? Și cui îi prisosește o secretară, o mașină la scară, un salariu grăsuț, o mică notorietate județeană sau de cartier? Nu exclud și posibile subterane masochiste: mai bine să fiu înjurat decît un „neica nimeni“! Sau vanități candide: să se crucească vecinul, mama, nea Gică și Marilena, cînd or afla ce-am ajuns!

În contextul autohton, cel de-al treilea sfat al dlui Shultz nu e valabil doar pentru miniștrii de Externe. Dar să nu ne facem iluzii. Nimeni nu-l va lua în serios.