Discuția se învîrte, din nou, în jurul neînțelegerii dintre generații. Tonul este mai degrabă de perplexitate decît de agresivitate sau revoltă. „Bătrîn“ ecumenic, încerc să explic – și să-mi explic –, dar nu știu cum. Îmi vine o idee:

– Hai să luăm chestia asta – încep eu și pun mîna pe un mobil așezat pe masă. Pentru „tineri“, acesta este rezultatul unui șir lung de alegeri libere, de care, de regulă, nici nu sînt conștienți: ce marcă, ce model, ce aplicații, ce formă etc. Pentru „bătrîni“, erau cel mult două opțiuni: am sau nu am telefon și pot să vorbesc la el sau nu. Într un fel, asta e principala diferență între „bătrîni“ și „tineri“: volumul alegerilor.

Se uită toți la mine și așteaptă urmarea, căci exemplul acesta îi surprinde, dar nu le spune mai nimic. Așa că mă lansez într-un discurs lung și sofisticat.

Această diferență – încep eu – este una civilizațională, ca să spun așa, s-a petrecut și se petrece peste tot, nu e o „problemă românească“. În cazul nostru, apar și cîteva particularități, cum ar fi comunismul, de pildă. Să ne gîndim puțin la alegerile în comunism – adică alegerile „bătrînilor“, ale părinților voștri. Cînd terminai o școală, pensia scria pe fruntea ta: erai repartizat la un loc de muncă pe care, cel mai probabil, nu aveai să-l mai schimbi, aveai sau ți se repartiza o casă de unde, cel mai probabil, nu aveai să te muți, îți făceai o familie pe care nu aveai să o mai părăsești și în care fiecare avea rolul său – și așteptai să ți cumperi un telefon… Telefonul care este, ca să-l citez pe clasic, căci altul nu era. Desigur, existau și mici „evadări“, precum faimoasa „rezistență prin cultură“ (sau prin agricultură, pentru alții…). Aceasta era un mecanism de apărare, o „fugă“, dar și o evadare creativă deschisă spre neașteptat. În mare însă, doza de neașteptat, de imprevizibil, de incertitudine era redusă – și așa a fost, în alte moduri și din alte rațiuni, și înainte de comunism. Or, pentru a putea înfrunta viața, așa, în general, omul are nevoie de mecanisme de reducere a incertitudinii. Dumnezeu e cel mai sigur. Comunismul a încercat să-l înlocuiască și să ofere certitudinea unui viitor luminos. Nu i-a ieșit, dar, reducînd posibilitățile de alegere, a redus și angoasele incertitudinii: ne merge rău, dar barem știm ce ne așteaptă. E și asta o consolare, deloc neglijabilă!

Gîndiți-vă acum ce s-a întîmplat, practic, peste noapte cu acești „bătrîni“. Aveți libertatea (politică) să alegeți pe cine vreți, aveți libertatea (economică) să vă cumpărați ce vreți, aveți libertatea (socială) să vă alegeți ce meserie și loc de muncă vreți, aveți libertatea (de conștiință) să spuneți ce vreți. Pe scurt: sînteți liberi! Este minunat, dar care e modul de întrebuințare a acestei „libertăți“? Nici cei mai pregătiți n-au avut răspunsul în buzunar. Și asta pentru că, de la n alegeri, s-a trecut brusc la n la puterea o mie sau două sau trei… Rețelele sociale au mai multiplicat și ele, exponențial, volumul informației și, astfel, sfera de alegeri posibile. Welcome to post-modernity!

Această postmodernitate – sau cum preferați să o numim – este și o „societate a riscului“, cum spun sociologi faimoși, precum Anthony Giddens sau Ulrich Beck. Ce înseamnă asta? Mai întîi, nu este vorba despre „amenințări“, care au existat dintotdeauna și pretutindeni: epidemii, secete, dușmani etc. „Riscul“ este altceva, este anticiparea amenințării, a catastrofei. Iar „fără tehnicile vizuale, fără forme simbolice, fără mass-media, riscurile nu sînt nimic“ – mai precizează Beck. Dar, odată ce sînt imaginate și difuzate pe toate canalele publice, riscurile anticipate obligă la acțiune, chiar dacă, deocamdată, nu s-a întîmplat nimic sau nimic „catastrofal“. Nu a existat și nu există, de pildă, nici o „amenințare“ de invadare a României de către refugiații sirieni – ceea ce nu i-a împiedicat însă pe români să trăiască dramatic acest „risc“. Trăim cu toții în această atmosferă a riscului potențial, dar inevitabil, care ne constrînge permanent să facem ceva, dar fără a ști cum. „Tinerii“ s-au născut în această atmosferă, așa că nu sînt conștienți de ea, așa cum nu sîntem conștienți de aerul pe care îl respirăm. Pentru „bătrîni“, e ca și cum i-ar fi aruncat cineva în apă și ar trebui să învețe rapid să înoate… Certitudinile pămîntului ferm s-au dus.

Dar mai este ceva. Tot Ulrich Beck face următoarea constatare „banală“: „Putem să cunoaștem viitorul care ne așteaptă? Răspunsul, bineînțeles, este că nu putem; dar, da, trebuie să acționăm ca și cum am ști!“ Asta este despre voi, despre „tineri“. „Unde vă vedeți peste cinci/zece ani?“ Vă spune ceva întrebarea asta, care nu lipsește din nici un interviu de angajare? Ei bine, „tinerii“ trebuie să aibă încredere în nesiguranță („asumarea riscului“ nu este ea o valoare globalizată a tuturor corporațiilor?), trebuie să și asume astfel de „riscuri hedoniste“, care să le permită să se bucure de alegeri pe care trebuie să le facă, dar care nu au cum să știe la ce vor duce în final. Trebuie să-și planifice nu doar viața profesională, ci și sănătatea, reproducerea și familia, și, da, chiar și fericirea: gîndește pozitiv, ce dracu’! Trebuie să-și cultive eul ca pe o instituție, după cum spune Peter Kelly, să-și construiască o imagine de manageri ai viitorului, căci altfel viitorul îi va concedia.

Desigur, aceste „riscuri hedoniste“ constituie o dezlegare fără precedent a creativității prin aruncarea în necunoscut: Yes, I can! – este deviza. Dar ele au și costurile lor, sînt anxiogene fără a prinde noi de veste, ne macină pe interior, cu teama mereu reprimată de a face o alegere greșită. Or, societatea ne-a avertizat pe toți: aveți toate libertățile de alegere, dar și toată responsabilitatea acestor alegeri. Fiecare popor are conducerea pe care și-o merită și fiecare individ are viața pe care și-a ales-o. Faites vos jeux, rien ne va plus!…

Să revenim de unde am plecat. Cu toții ne luptăm pentru reducerea incertitudinilor vieții. Dar riscurile percepute sînt profund diferite pentru „tineri“ și „bătrîni“. Primii trebuie să-și păstreze încrederea în necunoscut și să riște cu entuziasm pentru a nu fi marginalizați ca loser-i. Ceilalți trebuie să reducă pe cît posibil necunoscutul și incertitudinile, căci au devenit copleșitoare pentru mijloacele lor. Lăsați-ne să ne facem propria viață! – se revoltă primii. Lăsați-ne să vă ajutăm în viață! – se roagă ceilalți, agățîndu-se de singura „certitudine“ care le-a rămas: copiii. Două lumi, nu două generații…

– Soluțiile sînt doar individuale. Succes! – am conchis eu și am plecat. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.