Într-o lume în care “nu mai este suficient să fii” , ci “trebuie să dovedeşti” că eşti, gregaritatea este minată clipă de clipă de orgoliul care-l animă pe fiecare : “Totul năzuieşte spre forma sa pierdută ; ea se întrevede, dar murdară şi strâmbă şi nemulţumită de sine căci reîncepe fără încetare, grăbită, stânjenită de formele învecinate ; pentru că fiecare din ele se străduieşte deopotrivă să apară... Pentru că timpul aleargă numai prin fuga lucrurilor, fiecare lucru se agaţă şi se crispează pentru a încetini întrucâtva această goană şi pentru a putea apare mai bine. » Iar cu privire la “tulburătorul” ‘trebuie’, se cuvine, cred, să-i căutăm înţelesul în ceea ce ni se întâmplă ca un dat, pus înlăuntrul nostru pentru a ne determina conduita : “...pe podişurile alese în care se crede că va lua sfârşit timpul, se află întotdeauna câţiva soldaţi lacomi care-şi împart între ei veşmintele şi joacă tunicile la zaruri, în vreme ce extazul imobilizează pe sfintele femei... ; când întreaga creaţie îl contemplă pe Crist, cu trupul înţepenit pe cea mai înaltă cruce, rostind cuvintele de pe urmă : Totul s-a înfăptuit !...
...Dar nu ! totul trebuie refăcut de la capăt, refăcut întru veşnicie, pentru că un jucător de zaruri nu şi-a stăpânit gestul zadarnic, pentru că un soldat voia să câştige o tunică, pentru că cineva nu privea.
Căci vina este întotdeauna aceeaşi şi prin ea Paradisul este pierdut iarăşi şi iarăşi : individul care se gândeşte la sine în timp ce sunt hotărâte Patimile şi, nevolnic trufaş, nu se supune. (Regulile moralei şi ale esteticii sunt aceleaşi : orice operă care nu pune în lumină, este nefolositoare şi, prin aceasta, proastă. Orice om care nu pune în lumină este nefolositor şi rău...)
Liturghii fără sfârşit, în fiecare zi, pentru a pricinui iarăşi agonia lui Crist şi pentru a rechema publicul în poziţia de rugăciune... un public ! – când ar trebui să se prosterneze întreaga omenire ; atunci o singură liturghie ar fi de ajuns.” (Citatele, din acelaşi eseu al lui Gide)

Rostirile revelatorii nu se supun cronologiei fireşti ; pentru ele tipmul curge în ambele sensuri, pentru că, de fapt, rostirile de aur aparţin eternităţii. „Păcatul e epic”, frumos spus, iar un „comentariu” mai potrivit decât eseul poematic al lui André Gide (1869 - 1951), 'Tratatul despre Narcis – Teoria simbolului', nu am : „Paradisul nu era mare, fiind desăvârţit, fiecare formă nu înflorea aici decât o singură dată; o grădină le cuprindea pe toate. – Dacă exista sau nu exista, ce importanţă are aceasta? Dar dacă exista aşa era. Totul cristaliza aici într-o eflorescenţă necesară şi totul era în chip desăvârşit aşa cum se cuvenea să fie. – Totul rămânea neclintit, căci nimic nu dorea să fie mai bun. Numai gravitaţia calmă îndeplinea încet schimbarea întregului.
Şi pentru că nici un avânt nu se stinge, nici în Trecut, nici în Viitor, Paradisul nu devenise, el era pur şi simplu din totdeauna. […]
În mijlocul Edenului, Ygdrasil, arborele logaritmic, îşi adâncea în sol rădăcinile de viaţă şi plimba pe pajiştea din jur umbra deasă a frunzişului său în care se întinde numai noaptea. În umbră, de trunchiul său se sprijinea cartea Misterului, în care se cuprindea adevărul ce se cuvine aflat. Iar vântul suflând în frunzele arborelui, silabisea toată ziua hieroglifele necesare.
Adam, religios, asculta. Unic, încă nesexuat, el rămânea aşezat la umbra marelul copac. Omul! Ipostază a lui Elohim, complice al Divinităţii! Pentru el, prin el, apar formele. Neclintit în miezul aceste feerii, el o priveşte desfăşurându-se.
Dar silit tot timpul să fie spectatorul unui spectacol în care singurul lui rol este să privească tot timpul, se plictiseşte. Totul se joacă pentru el, o ştie prea bine, dar el însuşi… el însuşi nu se vede. La ce bun atunci toate celelalte? De bună seamă este puternic deoarece creează şi pentru că întreaga lume există numai în raza privirii lui, dar ce ştie el despre puterea lui atâta vreme cât nu o vădeşte? Tot contemplând lucrurile, el nu se mai deosebeşte de ele; să nu ştii unde te sfârşeşti, să nu ştii până unde mergi! Căci la urma urmelor e o sclavie, dacă nu cutezi să rişti un gest, fără a fărâma atâta armonie. Şi apoi, cu atât mai rău! Această armonie mă întărâtă cu acordul ei de-a pururi desăvârşit. Un gest! Un mic gest, ca să afle, o disonanţă, ce dracu! Ei, hai! Puţin neprevăzut.
Ah, să apuce! Să apuce o ramură a Ygdrasilului cu degetele lui trufaşe şi să o frângă…
S-a făcut.
La început o crăpătură imperceptibilă, un strigăt care încolţeşte, se înalţă exasperat, şuier ascuţit ce devine în curând geamăt de furtună. Arborele Ygdrasil vestejit se clatină şi trosneşte; frunzele lui prin care se jucau adierile, tremură înfiorate şi răsucite, se zbat în vârtejul care se înalţă şi le duce departe, către taina unui cer de noapte şi către tărâmuri primejdioase spre care fug risipindu-se şi paginile smulse din marea carte sacră care-şi pierde filele.
Spre cer urcă un abur, lacrimi, nori ce recad în chip de lacrimi şi care vor urca iarăşi ca nori; s-a născut timpul.
Iar Omul înspăimântat, androgin, care se dedublează, a plâns de spaimă şi de oroare, simţind că, dimpreună cu un sex nou, se naşte în el dorinţa neliniştită spre această jumătate a lui aproape la fel, această femeie ce s-a ivit dintr-o dată acolo, pe care o îmbrăţişează, pe care ar vrea să o cuprindă iarăşi în sine, - această femeie care în strădania oarbă de a renaşte prin sine fiinţa desăvârşită şi de a încheia astfel această stirpe, va face să se agite în pântecul ei taina unei noi rase şi în curând va coborî în timp şi va creşte o altă fiinţă, tot nedesăvârşită, care nu îşi va fi suficientă.
Tristă rasă ce te vei risipi pe acest pământ de înserare şi rugă! Amintirea Paradisului pierdut îţi va îndurera extazele, a Paradisului pe care îl vei căuta pretutindeni, despre care îţi vor vorbi iarăşi şi iarăşi profeţii, şi poeţii pe care iată-i cum vor culege cu smerenie filele rupte ale Cărţii imemoriale în care se cuprinde adevărul ce se cuvine aflat”.

"Copil fiind, era cat pe-aci sa cad in put. Om mare, era cat pe-aci sa cad in cuvantul vesnicie, si in multe altele : dragoste, speranta, patrie, Dumnezeu. La fiecare cuvant depasit, aveam impresia ca am scapat de-un pericol si ca am inaintat un pas. Dar nu, nu faceam decat sa schimb cuvantul, si asta numeam eu eliberare"... Ca exemplar al primei categorii din "specia de prostie roza", recunosc totusi ca dl.Plesu scrie splendid. Cu urari de sanatate, m.c.

Text comentat: "pacatul e epic"
E o zi atat de tomnatica c-a trebuit sa raspund inainte sa ies din casa la plimbare. E dumininica, cel putin asa cred eu, ca e duminica. Si aici duminica, oamenii pastreaza ziua de odihna. Desi nu stim precis, sunt altii care sustin ca ieri a fost ziua de odihna. Pacatul e epic, a scris domnul Andrei Plesu, iar noi nu stim de fapt nimic precis. Sustinem teorii. Atat. Daca azi e de fapt luni sau alta zi a calendarului, iar nu stim. Pentru noi este duminica 5 septembrie. Ca e toamna, aste e sigur, imi arata natura, singura teorie care nu se inseala. Am inceput sa recitesc biblia si azi (acum, inainte de a citi acest articol), am ajuns la capitolul 38 din Isaia. La vesul 16 am inchis biblia, trebuia sa ies de mult din casa. Tema citita a insemnat pentru mine Viata.. si ca o comparatie intre teme acum, am dorit sa raspund, dar.. Daca pacatul e epic, atunci acest epic, ce sa inteleg prin el? Ca relateaza evenimente? Pacatul relateaza evenimente. Da, se poate. De multe ori m-am intrebat daca nu gresim fara sa stim; sa nu credeti ca sunt nebuna cand spun ca mi-am propus sa tin ziua de odihna astazi. Ca majoritatea oamenilor de aici.
Acum va las sa plecati spre ale voastre.
Iar eu, va voi saluta in gand, apoi pentru voi, voi semna epic, precum
Matilda

Sa observam totusi ca cele doua categorii sunt greu simetrizabile. In timp ce specia celor care-si imagineaza ca l-au gasit pe Dumnezeu este intristator de omogena, "tabara adversa" e, orice s-ar spune, mult mai policroma (a o reduce strict la scientiatul monoman e nitel abuziv).

In fond, "cei care nu-l cauta pe Dumnezeu" pot fi , la o adica, si cei ce resimt acest lucru ca pe un handicap si, mai ales, cei care, in ciuda acestui fapt, isi pastreaza simtul umorului (poate cineva sa nege greutatea acestor calitati la Judecata de Apoi?). As reformula vorba lui Thibon astfel: doua soiuri de fiinte pe care nu le pot suporta: cei care au mania clasificarilor si cei care se folosesc de Dumnezeu pentru a-si exersa aceasta manie.

Pot eu sa o depasesc pe Nadia? ( ma intreb eu, pe mine, cand imi "vine vorba" sa imi pun o asa problema ). Toate probele (probarile) mele in o asa directie m-au lamurit ca nu.
Atunci, neputand sa o intrec nu-mi ramane decat sa o stimez.
Fiecare dintre noi, indivizii umani, avem un varf pe care nimeni altcineva nu-l are.
Eu stimez tot omul, pentru varful lui.
Dar in ceea ce pot, sui mai sus , fara a ma impiedica de vreun "capac".
Jucand sah eu spun : "eu nu infrang pe nimeni, ci doar, daca pot,il intrec".
Religia ( iar pentru mine si ateismul este tot o religie) este precum un capac la o oala de ciorba.
Se ridica aburii pana la ea, se transforma in picaturi si cad inapoi.
Eu nu am un asa plafon, am scos de mult capul dincolo.
Nu exista nici un model despre care sa am stiintza, care sa-mi devina capac si dincolo de care daca pot, sa nu sui.
Nu am pre-judecati adica.
Am vazut in expunerea dumitale, o impartire in doua, a problemelor.
In viatza nu exista nimic ne-tridemensional, domnule. Stra-ganditorii nostri nu auzisera de 3D asa ca i-au spus "Sfanta-Treime". Cele trei cai sunt deci, "lungimea, latimea si profunzimea".
Noi, fiintele umane vedem in lungimi si latimi egale dar in profunzimi diferite.Cea mai mare parte a fiintelor umane au vedere plana asupra lucrurilor, o vedere care se obtine cu ochii fizici.
Cea de-a treia dimensiune, se creste, se educa, se cultiva.
Aceasta se creste cu doar un singur aliment, aliment ce poarta numele de "adevar".
Adevarul, ca concept, este doar unul singur, dar este format dintr-o infinitate de adevaruri de la cele mai mici pana la cele mai mari.
Adevarul mai mare il incorporeaza pe unul mai mic.
Ca sa intelegem asta ne folosim de conceptul "apa". Daca cantitatii de apa dintr-o galeata adaugam o picatura cu pipeta, sau o cana de apa sau o oala, in galeata avem acelasi lucru ca inainte (apa, adica) doar ca in cantitate mai mare.
Dar daca adaugam altceva (apa de ploaie, spre exemplu) chiar si numai o picatura, continutul creste ca volum dar conceptul "apa" ramane acelasi de dinainte si va creste doar atunci cand tot o picatura de apa va fi adaugata.
Ne-educarea gustului face ca unora sa nu le fie sete de adevarata apa si se satura si doar cu apa de ploaie, tot la fel ca o masina care nu face diferenta intre lichidul cu care se raceste ( apa, apa de ploaie, bere, vin sau lichid antigel), singurul lucru ce o intereseaza fiind ca o tine in regim normal de lucru.
VIATZA este precum o "Fefeleaga" ce-si trimite copii la scoala, in nadejdea ca "victoria" lor ii va usura si ei povara.
Este o rusine mare sa ne intoarcem inapoi la batrana noastra mama la fel de seci de adevar ca atunci cand ne-am pornit la drum.
Este o mare rusine sa ne multumim ca "apa" sa ne fie doar lichid de racire si sa ne fie indiferent de care "apa" trecem prin noi.
Daca ne imaginam VIATZA ca pe o coloana infinita-piramida keopsiana cu trepte din marmura cu inaltimi de 2 metri, si ca pe fiecare treapta ai o reproducere a aceluiasi moment a vietii pe pamant, iar sus in varful nevazut este apa cea adevarata, ne putem imagina de ce noi oamenii, cautam unii constienti iar altii doar din "viteza inertiei", din spiritul oii, cautam sa suim....... (vidaclara9@yahoo.es)