Mult mai interesantă decît disputa, oarecum perimată, dintre religie și știință, mi se pare tensiunea survenită, în chiar teritoriul pozitivismului strict, cînd e vorba despre statutul și destinul omului, așa cum se percep ele din perspectiva unor campioni ai științelor naturale. Aflați în aceeași ogradă, mari savanți văd lucrurile diferit, ceea ce pare să contrazică unanimitatea – de regulă subînțeleasă – a „exactității“ științifice. Mai jos, două exemple.

Mai întîi, un pasaj din Werner Heisenberg (Convorbiri despre relaţia dintre ştiinţele naturii şi religie, 1969): „Omul simplu trebuie să aibă convingerea că adevărurile spirituale sînt suficiente pentru ştiinţa comunitară, mai ales cînd trebuie să-şi orienteze hotărîrile de viaţă după valorile lor. Căci «a crede» nu înseamnă pentru el «a lua ceva drept adevărat», ci a se încrede în forţa diriguitoare a acestor valori. De aceea, cînd ştiinţa cea nouă, agonisită de a lungul istoriei, ameninţă să arunce în aer adevărurile spirituale, apar mari pericole. Separarea totală dintre ştiinţă şi credinţă nu e decît un expedient, o soluţie pe termen scurt. În ambianţa culturală occidentală, de pildă, s-ar putea ajunge, într-un viitor nu prea îndepărtat, la o situaţie în care parabolele şi imaginile religiei să-şi piardă, chiar şi pentru oamenii simpli, orice putere de convingere; mă tem că, în acel moment, şi etica de pînă mai ieri se va nărui şi că se vor întîmpla lucruri atît de îngrozitoare, încît vor depăşi închipuirea noastră de astăzi.“

Cu un an mai tîrziu, în 1970, un alt laureat al premiului Nobel, Jacques Monod, vedea lucrurile cu totul altfel (Hazard și necesitate, trad. rom. 1991). Din perspectiva lui, universul „tradițional“ al europeanului era alcătuit dintr-un set de valori livrate, îndeobște, de religie, la care se adăugau eforturi raționale de a înțelege lumea „științific“. Cele două paliere ale conștiinței moral-intelectuale comune funcționau fără contradicție. „Știința“ oferea adevăruri de natură statistică cu privire la natură, iar miza pe transcendență oferea regulile esențiale ale comportamentului comunitar și reperele unei orientări spirituale care să dea vieții individuale un sens. Or, spune Monod, acest „consens“ nu mai este posibil. Contradicția dintre repertoriul valorilor transcendente și edificiul explicativ al științei exclude orice conciliere. Știința nu ne mai îngăduie, cu alte cuvinte, să trăim după vechile criterii ale unei etici religioase. Și, de asemenea, opțiunea religioasă nu se mai poate împăca, în mod autentic, cu imaginea despre lume a științelor moderne. „Alianța“ dintre scientism și „metafizica“ spiritualistă și-a pierdut temeiul. Astăzi, e de părere Monod, „omul știe, în sfîrșit, că este singur în imensitatea indiferentă a universului din care a apărut datorită hazardului. Ca și destinul său, datoria lui nu este înscrisă nicăieri“. Asta ar însemna că ceea ce, pentru Heisenberg, ținea de „un viitor nu prea îndepărat“, pentru Monod era deja situație dată, actualitate. Diagnosticul e același, dar concluziile celor doi oameni de știință sînt diferite. Separarea dintre știință și credință va duce, din punctul de vedere al fizicianului german, la „lucruri atît de îngrozitoare, încît vor depăși închipuirea noastră“, în vreme ce, pentru biologul francez, destrămarea conviețuirii firești dintre cele două „extreme“ ale cunoașterii va descătușa, în sfîrșit, omul din prizonieratul unei primejdioase inautenticități și îi va da ocazia să asume destinul eroic al unei vietăți autonome. „Modelul“ lui Monod este Sisif, așa cum îl descrie Camus: „Sisif ne învață fidelitatea superioară care îi neagă pe zei și dă puterea de a împinge stîncile la deal. Acest univers rămas fără stăpîn nu-i pare lui Sisif nici steril, nici neînsemnat. Lupta însăși către înălțimi e de ajuns spre a umple un suflet omenesc.“

Nu am de tras concluzii. Constat doar că „edificarea“ științifică nu ne simplifică radical viața, nu-i „lămurește“ nici pe corifeii ei într-atît încît să garanteze o „concepție despre lume“ cristalin axiomatică, omogenă, liniștitoare. Unul zice hăis, altul cea. Unul presimte catastrofa implicată în „victoria“ scientismului, celălalt vorbește, romantic, despre eroism și „înălțimi“ nedefinite. Cu alte cuvinte, „progresul“ științific, miraculos și, în principiu, benefic, nu limpezește linia orizontului, nu oferă soluții pentru „ordinea“ existențială de care avem nevoie toți. Oricît am ști de mult, sîntem mereu, în căutarea noastră de sine și de sens, la început: nerăbdători, perplecși, plini de speranță și de teamă. Și gata să ne înregimentăm, suficienți, în tabăra care ne convine. Eu, de pildă, votez cu Heisenberg. Dar simt că voturile celor care pariază pe Monod sînt în creștere...