– Seara am zis să mergem și noi în oraș, ca băieții. Ne-am întors tîrziu, cred că am prins ultimul U-Bahn. Era gol, așa că ne am trîntit pe niște scaune la întîmplare. La un moment dat, apare controlorul și începe să țipe la noi. Nici unul dintre noi nu vorbea o iotă germană atunci, dar am priceput că nu-i a bună. Aveam bilete, nu făcuserăm nimic, dar ceva nu era în regulă, așa că am sărit în picioare ca răcanii la raport și în picioare am rămas tot drumul. De-abia mai tîrziu am înțeles că ne așezaserăm pe scaunele rezervate pentru persoane în vîrstă. Dar nu era nici dracu’ în tot vagonul, înțelegi?…

Sîntem la Berlin și Istvan îmi povestește prima sa aventură germană, imediat după 1990. Zîmbim amîndoi cu subînțeles.

 Cînd ajung la Otopeni, comand un taxi și o iau spre casă. Taximetristul vorbește tot timpul pe mobil cu un coleg. Pe la Băneasa, circulația se blochează. Taximetristul meu aruncă o privire lungă, apoi smucește brusc mașina pe sub un pod, urcă înapoi pe șosea, o ia la dreapta pe prima stradă și așa mai departe, pînă mă scoate acasă.

– I-am păcălit pe ăștia! – îi spune el pe mobil, vizibil mulțumit, colegului său. Am luat-o pe X, apoi am cotit-o pe Y și am ieșit la țanc pe Z, m-am scos. După care mai aruncă un zîmbet: niște fraieri!

Pe ăștia?! Care sînt „ăștia“? – mă întreb eu în sinea mea, fascinat. E o întreagă filozofie politică în discursul taximetristului meu!

 Un vechi prieten, filolog, îmi povestea cu ceva timp în urmă că a pornit un proiect imens, cu nu știu ce „big data“ de texte recente în limba română. Nu mai țin minte detaliile, dar îmi aduc aminte că m-a surprins ceva ce bănuiam și eu, dar fără să mă pot baza pe ceva temeinic. Primul lucru care îți sare în ochi – îmi spunea el – este frecvența uriașă cu care se folosește impersonalul. M-a pufnit rîsul. Așa este, realizez eu: În România asta nu se face nimic! – ne enervăm cu toții. Și ce se poate face? – te întreabă jurnaliștii. Nu știu, dar nu se mai poate așa, trebuie să se facă ceva! – răspundem noi. Și în această privință sîntem încredibil de consensuali: Nu se nimic, așa că trebuie să se ceva!

Dar cine e acest „se“ și cum poate el, acest Se, să facă ceva sau nu? În orice caz, un lucru e clar: se nu este eu! Dar poate că se ai putea fi tu, ce zici?…

Misterele asociațiilor de idei m-au dus cu gîndul la o discuție cu o țărancă bătrînă din Snagov, imediat după căderea comunismului. Avea o căsuță mică, destul de în centru, rămasă neatinsă, printr-un miracol, de „sistematizare“. Îmi povestea că, din cînd în cînd, buldozerele mai mușcau cîțiva metri din via ei, dar pe urmă plecau la fel de neașteptat precum veniseră, chemate la alte lucrări mai importante. Și cum v-ați descurcat cu comuniștii? – am întrebat-o eu, cam tendențios, la un moment dat. Ei, mamaie, eu i-am prins și pe nemți, și pe ruși… M-am gîndit că s-or duce și ăștia – și uite că s-au dus!

 Am impresia că toate acestea se leagă, într-un mod subtil și profund, de ideea de stat și autoritate la români. De fapt, românii n-au avut niciodată un stat puternic, care să-i apere și cu care să se identifice. Pentru a găsi așa ceva, trebuie să ne întoarcem în timp pînă la Decebal sau Burebista. Desigur, au existat, de la un moment dat, Moldova și Țara Românească (Valahia), dar acestea au gravitat tot timpul existenței lor în sfera de putere a Imperiului Otoman. Au fost „societăți tributare“: își plăteau tributul autorității centrale, după cum și boierii îi dădeau lui Vodă ce i se cuvenea, iar obștile le dădeau boierilor ce li se cuvenea. Cu o condiție: mai departe ne lăsați să ne vedem de treaba noastră. Iar cînd una dintre aceste instanțe ale autorității sărea peste cal, populația mai făcea o răscoală, mergea la un război sau, mai recent, iese în stradă. Noi nu am avut nici un feudalism propriu-zis și, evident, nici orașe libere. Dacă ideea unei națiuni comune a început să înflorească în mintea unor elite prin secolul al XIX lea, a trebuit să așteptăm „Războiul cel Mare“ ca să devenim cu toții „români“. Pînă atunci, dacă întrebai pe un țăran ce este el, acesta îți răspundea candid, după cum amintește Luminița Murgescu: „Ce să fiu, ia, creștin ca toți creștinii“. Eventual, dacă se mai gîndea puțin, putea să adauge „vrîncean“, „maramureșean“ etc. Autoritatea politică a rămas astfel mai tot timpul exogenă, îndepărtată – și niciodată de încredere. Prestigiul, mai degrabă local, a fost și a rămas totdeauna altceva decît autoritatea formală.

Morala acestei istorii este că, în Weltanschauung-ul românesc, autoritatea trebuie evitată pe cît posibil și, cînd nu se poate, trebuie păcălită, pe cît posibil; ea trebuie înfruntată doar atunci cînd se îngroașă prea tare gluma…

Ceea ce seamănă însă destul de mult cu atitudinea romilor față de gadge. Pentru aceștia, gadge (celălalt, non-romul) nu este doar „impur“, ci, într-un fel, și inferior. O fi el puternic, dar tocmai de-aia trebuie fraierit. Gagiii ne sînt deci inferiori, că se lasă fraieriți – iar noi putem și trebuie să-i fraierim, măcar așa, pentru a ne dovedi superioritatea – mi-a explicat odată un amic rom.

Din această perspectivă, pentru români, statul este un soi de gadge și cu toții ne „țigănim“ cu autoritatea. „I-am păcălit pe ăștia“ – spunea taximetristul meu. De ce? Pentru că ăștia vor să-mi impună mie ce să fac, dar o să le dovedesc eu că nu sînt decît niște „fraieri“. „Ăștia“ sînt toți cei care exercită un soi sau altul de autoritate, lipsită însă de prestigiu sau chiar percepută ca ilegitimă și/sau îndepărtată și trecătoare. Aici intră, după caz și context, statul în general, partidele și oamenii politici, elitele, părinții sau UE.

Dar, atenție, această „țigăneală cu sistemul“ acumulează frustrările și întreține o violență latentă, care se poate decompensa în gesturi minore, dar poate și să izbucnească, pe neașteptate, în revoltă de masă. Atunci cînd „ăștia“ nu mai pot fi evitați, cumpărați sau fraieriți și mai încep și să sară peste cal, lumea se revoltă: „Se“ capătă brusc o surprinzătoare consistență! 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.