Mi se întîmplă des să fiu de acord cu dl Sorin Ioniță. Cred că am spus-o și public, într-un text scris pe marginea unei conferințe Expert Forum. Evident, nimeni nu e perfect și ar fi absurd să subscriu, fără pauză, tuturor părerilor dumnealui, la fel de absurd cum ar fi și ca dînsul să fie mereu de acord cu mine. De curînd, pe site-ul Contributors, am citit însă un comentariu legat de moartea celor doi „alpiniști“ minori din Retezat și, într-o primă instanță, m-am cam enervat. Ideea dlui Ioniță este că numai „babele moraliste“ se reped să ceară represalii juridice, pentru împrejurări care (1) au un ce „eroic“, umanist și (2) țin de „soartă“.

Întîmplător, de cîțiva ani, plănuiesc să scriu ceva pe tema destinului. Mă tem că voi abandona acest proiect, pentru că, pe măsură ce reflectez și citesc mai mult din uriașul inventar bibliografic al subiectului, lucrurile mi se par tot mai greu de tranșat. Cîteva lucruri sînt, totuși, unanim acceptate. De pildă, că înțelegerea destinului ca „fatalitate“ e riscantă. Ea tinde să suspende marja de libertate a fiecăruia dintre noi și, prin aceasta, responsabilitatea pe care o avem pentru faptele noastre. Iar relativizarea responsabilității individuale pune un serios semn de întrebare asupra întregii sfere a „dreptului“. Are legea căderea de a sancționa acte predestinate?

Dl Ioniță combate incriminarea posibilă a adulților care și-au expus, conștient, copiii unui risc mortal, cu următoarele argumente: A) A dori performanța este mobilul esențial al progresului. Cine nu riscă nu cîștigă. Contraargument: există și performanța gratuită, de obicei vanitoasă sau pur și simplu bezmetică. Dacă încerci să intri în Cartea Recordurilor stînd în cap 48 de ore sau mîncînd 50 de hamburgeri la o masă, omenirea n-are de ce să-ți fie recunoscătoare. Dacă doi copii, de 12 și 14 ani, vor să se cațere pe vîrfuri montane greu abordabile, după ce părinții au aflat că e pericol maxim de avalanșă și nu și-au luat măcar precauția să pună căști de protecție pe creștetul „eroicilor“ lor campioni, eu, unul, nu mă umplu de admirație. Părinții sînt inconștienți, iar bieții copii – lipsiți de discernămînt. B) Invocarea „prognozei“ e meschină. Nu te poți baza pe prognoză. OK, de acord, dacă prognoza anunță ploaie și, cînd colo, răsare soarele. Dar dacă meteorologii mă avertizează că temperatura mării a scăzut sub 4 grade, nu m-aș grăbi să mi pregătesc costumul de baie. Nici n-aș face nani liniștit dacă specialiștii ar anticipa un tsunami vehement. C) „E absurd să crezi că părinții nu s-au gîndit la riscuri…“ De acord. Dar dacă s-au gîndit și n-au tras nici o concluzie din „luciditatea“ lor, sînt ori stupizi, ori țăcăniți. D) Curajul în sport înseamnă să asumi, viril, riscuri. Ți se spune că un oarecare traseu montan e „închis“ din motive meteorologice? Nu-i nimic! Succesul înseamnă ignorarea „traseelor închise“. Așa s-a cucerit Everestul! Mă rog, pot accepta că un adult, un iubitor al sportului „extrem“, un halucinat al gloriei personale, un ins gata de jertfă pe altarul cine știe cărui experiment științific sau, pur și simplu, un excentric haios decide să sfideze riscul obiectiv, să-și încerce norocul, s-o facă lată. Dar să ia cu el, în această aventură, pe cineva care nu are încă discernămîntul necesar și nici impulsul matur al autoapărării, e a fi curajos cu materialul altuia… Ca părinte, ești fie bolnav de orgoliu (cum sînt, din păcate, mulți părinți, doritori să se „mîndrească“, egolatru, cu isprăvile progeniturilor lor), fie, într-un fel sau altul, idiot.

Ajung la problema „sorții“. Carevasăzică, lui Erik Gulacsi, de 12 ani, și Getei Dor Popescu, de 14 ani, le-a fost scris să moară pe Retezat, loviți în capul (descoperit) de pietrele stîrnite de o avalanșă (anunțată). „Se întîmplă!“ – zice dl Sorin Ioniță. Nu poți să nu cazi pe gînduri. Țineți minte copilașul sfîșiat, acum cîţiva ani, de un cîine vagabond, pe cînd se plimba în parc? Asta-i situația! Că n-o fi de vină bietul cîine! Dar nici bunica neatentă! Dar dacă, să zicem, un tată atletic, mare înotător, îl „provoacă“ pe fiul lui de 13 ani să traverseze un lac plin de crocodili sau un bazin cu rechini, urmînd ca, în caz de reușită, să fie declarați, amîndoi, modele planetare ale neînfricării (cu medalia aferentă)? E periculos? Este. Dar ce-ar reuși specia noastră dacă s-ar gîndi, obsesiv, la primejdii? Desigur, cum spune dl Ioniță, trebuie să luăm în calcul și imprevizibilul. Chiar dacă e oarecum previzibil. Destinul explică, probabil, multe. Dar sîntem siguri că explică tot? Nu e, cumva, simplă soartă ca un băiețel sau o fetiță să ajungă pe mîna unui pedofil? Nu se nasc unii, nevinovați, cu bastonul de tîlhar în raniță? Și de ce am interzice unui pre-adolescent năbădăios să se joace cu pistolul? Poate e presimțirea unei glorioase cariere militare!

Sincer vorbind, sînt gata să negociez cu amicul Ioniță oportunitatea unei condamnări penale pentru părinții crunt pedepsiți, oricum, prin moartea dramatică a copiilor lor. Dar nici nu mi-e foarte la îndemînă să văd în prevenție și rezonabilitate „excese“ ale gîndirii postmoderne, obsedate de imperativul „ingineriei sociale“, Cît despre teoria destinului, abia ea tinde să devină un simptom al relativismului postmodern. Îți ispitești copilul să se joace cu un porc mistreț scăpat din rezervație și dacă, Doamne ferește, nu reușește să supraviețuiască temerarului experiment, ții un discurs luminat despre soartă și despre virtutea unică a speciei umane de a încerca imposibilul…