România pitorească…
● Nu există Rai fără Iad. Vizavi de casa în care locuiesc s-a deschis, de ceva timp, un fel de magazin („Florens“), care pare florărie, dar e mult mai mult decît atît: propune clienților nu doar „aranjamente florale“, ci și organizări de evenimente „corporate“, nunți „ca-n povești“, botezuri „desprinse din basme cu zîne“, petreceri amicale, totul din dorința de a ajuta oamenii „să uite de probleme“, să capete, pe chip, amprenta fericirii. S-ar zice că e vorba de un grup de „misionari“, pregătiți să administreze, la București, o arvună a Raiului. „Creăm pentru zîmbetul vostru!“ – promit, euforic, angajații „Florens“. Și se declară gata să „customizeze“ aranjamentele dorite de clienți (adică de „customers“…) și să producă buchete decorative „personalizate ocaziei“ (probabil și „ocazionate persoanei“). Jargonul promoțional e, cum se vede, un amestec de folclor autohton și formulistică multinațională, iar dacă te uiți pe net, vezi ample serii de imagini, cu ornamente florale baroce, scenografii pendulînd între „drăgălaș“ și „princiar“, cu multe, foarte multe culori, tufe înghesuite monumental pe, sub și peste mese, compoziții torențiale, cînd nărăvașe, cînd pretențios calofile, de natură să te lase cu gura căscată, beat de fericire, decis, în mod radical, să nu te mai întorci niciodată acasă, în „lumea“ obișnuită…
Problema pe care o am, ca vecin, este că vreau și eu un pic de Rai: dar Raiul meu, nu unul care îmi este azvîrlit – vreau, nu vreau – pe fereastră. Vreau să ascult muzica mea sau să nu ascult nici o muzică, vreau să citesc în liniște, să moțăi cînd am chef, să stau de vorbă cu cei din jur ș.a.m.d. Or, toate astea se suspendă cînd firma vecină pregătește un chef paradiziac, începînd cu riguroase probe de microfon și terminînd cu ample sonorități de discotecă. Pot înțelege că afacerile sînt afaceri și mă abțin să fac comentarii de gust asupra unora dintre exponate și, în general, asupra „instalației“ țipătoare (la propriu și la figurat) de vizavi. Am dat, totuși, un telefon la centrala firmei, într-o sîmbătă, pe la orele 16. Mi-a răspuns o doamnă foarte politicoasă, care mi-a oferit trei prilejuri de reflecție: 1) legea interzice zgomotul de cartier abia după orele 22,30; 2) pînă acum, nici unul dintre ceilalți vecini n-a formulat vreo plîngere; 3) în curtea firmei au loc activități „creatoare“ perfect legitime. În replică, trei comentarii. 1) Din textul legii, rezultă o imagine suprarealistă despre „liniștea publică“. Ea nu pare legată decît de „executarea“ somnului. Dacă nu dormi, n-ai nevoie de liniște. Dacă scrii, citești, te odihnești după-masă, cazi pe gînduri, vrei să te joci cu nepoții sau să contempli somnul – fără program prestabilit – al unui nou-născut, pretenția de fi scutit de zgomot e un moft. În vecini se pot dezlănțui, legal, toți decibelii unor activități de gașcă veselă. Petrecerea lor devine petrecania ta! 2) Celelalte victime ale parangheliei nu se manifestă. Cu vreo trei am vorbit deja: sînt iritați, ca și mine, dar nu protestează. Așa-i românul! „Un popor de martiri“ – cum zicea deunăzi un mare patriot autohton. Nu se plînge, nu strigă după ajutor. Se resemnează mioritic, se bizuie pe alții, mormăie, relativist, „Asta-i situația!“ 3) Explozie „creatoare“ la „Florens“! OK! Dar cu creativitatea mea cum rămîne, dacă n-am norocul să se exprime prin tapaj de discotecă? (Precizez că n-am scris acest text ca pe o reclamație. E doar o notă de subsol la un discurs, încă nescris, despre buna-cuviință…)
● Viitor de aur țara noastră are. Am atins cele mai înalte culmi ale democrației și descentralizării. Politica externă a țării se decide prompt și nebirocratic pe bază de subtilitate diplomatică teleormăneană. A se slăbi cu Constituția, cu Președinția, cu experții de la Externe, cu Uniunea Europeană etc. Oricine poate, de pildă, să mute ambasade de colo-colo: de la Alexandria la Videle, de la Turnu Măgurele la Islaz, de la Blejești la Salcia. Sau, mă rog, de la Tel Aviv la Ierusalim. Mai ales dacă, în ianuarie 2016, ai căpătat distincția „Compasul Ierusalimului“. Are ceva de spus președintele țării? O avea, dar uite că, dacă o sună pe dna prim-ministru, dînsa n-are telefonul la îndemînă: tocmai participă la „Simfonia lalelelor“, organizată, la Pitești, în onoarea ei: care alegorice trase de tractoare, copilași de grădiniță mărșăluind entuziast sau executînd riscante figuri gimnastice. Doamne ferește de vreo catastrofă, despre care Președinția să vrea să comunice cu Guvernul! Nu merge! Guvernul e la sărbătoarea lalelelor, unde copilașii tocmai sînt învățați să facă „liber“ ceea ce părinții și bunicii lor făceau, la ordin, dinaintea „șefilor“, defilînd țanțoș sub privirile lor duioase.
● Românul e născut poet. Să terminăm cu bombăneala acră! Ne înghesuim toți să demolăm răutăcios făcutele și nefăcutele ministrului Popa (urmașul lui Pop…). Dar l-ați văzut recitînd? Și încă o poezie scrisă chiar de el! S-a întîmplat la ASE: ceva „de suflet“, „haios“, zglobiu, cu glumițe fine („…toate se-mplini-vor dacă un Popă le urează!“), cu rime rare („Istudor“ cu „spor“), cu omagii avîntate adresate ASE-ului și „miilor lui de provocări“, realizate „și intern, dar și extern“. PSD-ul ar putea rămîne în istorie nu numai pentru isprăvile lui politice și administrative, ci și pentru un curent liric, inaugurat – țineți minte? – de Mircea Cosma, fondator al unui clan de inculpați nevinovați și autor al unor versuri omagiale despre Victor Ponta („o galaxie română-n devenire“…). Acum, dl Popa încununează acest efort inaugural. Ceea ce nu înseamnă că nu-și face treaba de ministru. Tocmai a redus locurile de admitere ale celor mai solide universități din țară: București, Cluj, Timișoara. De ce? Avem alte priorități: bioeconomia, eco-nanotehnologia, clima ș.a. Adică, deși sîntem poeți, acordăm prioritate interesului național. Rectorii vizați se înfurie degeaba. A scris vreodată Mircea Dumitru vreo poezie?! A contribuit dînsul la înflorirea limbii române prin formulări originale cum ar fi „celălanți cetățeni“, „această ținut“, „această transfer“, „pamblică“ și cîte și mai cîte?… Pentru a fi mare poet român nu e musai să știi românește. Pentru a fi un bun ministru al Educației – nici atît!
