Am întîlnit destui oameni în ultimul timp care pun la îndoială legitimitatea democratică a boicotării referendumului de la sfîrșitul acestei săptămîni. Ei susțin că democratic este să te pronunți prin vot, fie într-un sens, fie în celălalt. De regulă, aceștia sînt partizanii lui „da“, și ei susțin că boicotul e o tactică lașă prin care adversarii, știind că „nu“-ul n-are șanse să triumfe la vot, doresc să cîștige prin descurajarea participării sub pragul cerut de lege de 30%, invocînd tot felul de pretexte mai ales politice. În ceea ce mă privește, cred că boicotul este legitim, iar în acest caz al nostru, chiar democratic, și voi încerca să arăt, foarte pe scurt, de ce.

Nu cred că democrația poate fi definită numai procedural, anume prin vot și prin voința majorității. Dacă e să-i dăm democrației o accepție liberală (în spiritul lui K.R. Popper), ea este un ansamblu de instituții, organizații, strategii și tactici legale prin care se împiedică sau se îngreunează uzurparea puterii de către o parte a corpului social în detrimentul altor părți: poate fi vorba despre uzurparea încercată de o persoană, de o oligarhie, dar și de o majoritate politică sau morală. Să mai spunem și că „tirania majorității“ nu se manifestă de obicei fără o implicare și un stimul venit din partea unui grup politic sau a unor instituții influente, precum Bisericile. Desigur, la alegerile obișnuite (pentru Parlament, pentru Consiliile Locale etc.), majoritatea trebuie să fie recunoscută drept cîștigătoare, pentru a guverna pe o durată limitată, în interes general și nu doar al celor care au ales-o. Dar nici această majoritate și nici nimeni altcineva nu are legitimitatea să impună felul propriu de a gîndi, normele sale etice, religioase, filozofice unei minorități, dacă aceasta e pașnică. Cel mai puțin statul n-are nici un drept să prescrie oamenilor cum să-și organizeze spațiul privat. Atîta vreme cît îmi văd de viața mea personală în liniște, fără să aduc prejudicii altora, nici aceștia, oricît de mulți și de influenți ar fi, orice susținere ar avea din partea statului sau a unei Biserici, n-au nici un drept să mi impună într-un fel sau în altul cum e bine să trăiesc sau să mă trateze partizan și umilitor, încît să fiu discriminat legal sau descurajat legal să trăiesc așa cum doresc. În spațiul public, o majoritate poate, pentru un mandat de patru ani, să desemneze o persoană la conducerea primăriei, a județului sau a țării. Dar în spațiul privat nu e admisibil ca o majoritate să-mi ceară să-mi duc viața așa cum crede ea de cuviință, chiar dacă ea, în mod sincer, dorește să-mi facă un bine. Iar legile statului nu au voie să favorizeze viziunea morală a majorității în detrimentul unei minorități. Aceasta e esența democrației și orice abatere, fie și cu acoperire legală, morală sau religioasă, este, de fapt, nelegitimă.

Așadar, o victorie a lui „da“ la referendum va însemna exercitarea unei forme (deocamdată) moderate de tiranie a majorității, mai ales în condițiile în care parteneriatul civil rămîne deocamdată la noi numai o promisiune vagă, făcută ipocrit de politicienii români pentru urechile occidentalilor.

Or, din diferite rațiuni istorice și culturale, partizanii lui „da“ la referendum par să fie mult mai numeroși decît adversarii lor. În consecință, boicotul, ca tactică de a diminua șansele acestei majorități morale de a-și impune voința, este nu numai legal posibil, dar și legitim, ba chiar democratic, dacă înțelegem democrația în sensul complex de mai sus și nu ca simplă procedură de vot.

Mulți însă susțin (unii poate o și cred) că existența căsătoriilor gay (sau chiar a parteneriatelor civile gay) ar aduce daune societății, fie direct, fie prin consecințe (adopții, de exemplu.) Nu știu să se fi demonstrat în mod științific acest lucru în țările unde aceste căsătorii sînt deja permise. Știu, în schimb, că țările care le autorizează sînt printre cele mai prospere, mai fericite, mai bine administrate, mai bine educate și mai libere din lume, țări unde milioane de români au emigrat și de unde nu dau nici un semn că ar vrea să se întoarcă acasă, îngroziți de promiscuitatea de acolo. Dimpotrivă, țări mai opresive, mai needucate și mai sărace, ca a noastră, sînt cele care fac tot felul de discriminări, inclusiv pe seama orientării sexuale. Partizanii „da“-ului la referendumul nostru ar putea, cred, să reflecteze dacă nu există o legătură între toate aceste trăsături. De asemenea, să nu mi se spună că, după referendum, nu se schimbă efectiv nimic. Ba se schimbă, sub raport constituțional, moral, politic, ba chiar și simbolic – ceea ce nu-i deloc neînsemnat: se statuează explicit o formă de discriminare – chiar dacă, în practică, România nu se va putea sustrage mult timp mersului general al Europei.

Pe scurt, reprezintă un procedeu perfect justificat democratic și civic boicotul unui referendum, care, odată reușit, ar da unei majorități morale posibilitatea de a discrimina o minoritate, stabilind o inegalitate de drept între aceasta și rest.