Am spus-o și săptămîna trecută: nu mai pot continua să comentez, amărît, exasperat sau ironic scena politică a României de azi. Nu mai vreau să mă las confiscat de împrejurări stingheritoare și de coregrafia diletant-iresponsabilă a unor personaje de mîna a doua și a treia, cu strategii de șmecherași gălăgioși și ambiții napoleoniene. Prefer să mă refugiez în alte epoci, printre alți politicieni. Mă gîndesc că, poate, în felul acesta, voi fi mai de folos și publicului, și potentaților de azi. Nu cred că aceștia din urmă au (dacă l-au avut vreodată) obiceiul să citească. Dar le voi aminti texte scurte din opera precursorilor lor, sperînd că sufletele lor adormite s-ar putea trezi la nițică decență, la un dram de responsabilitate. În cele ce urmează, am ales trei pasaje dintr-un discurs parlamentar al lui Titu Maiorescu, susținut dinaintea Camerei, pe 12 noiembrie 1882. N-am de făcut decît două comentarii colaterale, amîndouă melancolice: 1) Avem, cum se va vedea, vechi tradiții ale derivei politice. Titu Maiorescu vorbește, acum aproape 140 de ani, despre riscul înlocuirii interesului național prin conjuncturale interese private, despre riscul politizării Justiției și despre riscul selecției de cadre pe baza strictei loialități de partid! 2) N-ai cum să nu te întristezi cînd vezi cum arăta, la sfîrșit de secol XIX, discursul unui parlamentar român. Ieri – Maiorescu, azi – Nicolicea, Șerban Nicolae sau, hélas, Vosganian, un ins al cărui oportunism a reușit să-i otrăvească bunele înzestrări.

Are cuvîntul Titu Maiorescu (citatele sînt extrase din Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. III, 1881-1888, București, Socec, 1899):

(…) Dlor, tot zicem: țara, țara! Abstracția aceasta „țara“ în realitate este compusă în cea mai mare parte din țărani, din așa numiții oameni de rînd, din mulțime. Ce are a face mulțimea cu discuțiile noastre publice? Cea mai mare parte din ei, din nenorocire, nici nu știu încă să citească și să scrie. Vă puteți închipui, dacă toată vorbirea noastră cea lungă de aci îi atinge pe ei pînă acolo! Vorbele noastre de aci îi ating numai întru atîta, întru cît le ating relațiile lor cu administrația inferioară a Statului, care aceasta poate fi influențată prin vorbele noastre, îi atinge rareori ministrul și prefectul, îi atinge însă perceptorul, îi atinge învățătorul, îi atinge preotul, îi atinge adeseori executorul, îi atinge recrutorul, mai rareori – să sperăm – îi atinge judecătorul de ocol, și mai rar încă tribunalul.

Aceștia din urmă: strîngătorul de imposite, învățătorul, primarul din sat, cel mult subprefectul, aci este punctul de contact al săteanului cu ceea ce numim noi Statul în administrația sa (în loc de „sătean“, putem citi, azi, „cetățean“, n.m., A.P.). Aci dar se cere ca să fie oameni onești, integri, inteligenți, dacă e vorba de îmbunătățirea stării țăranului. Aci trebuie cu toții să punem toate încordările noastre, ca să aducem o stare de mai mare probitate în administrația de jos a Statului (aplauze). Simțiți îndată aci importanța practică a întrebării, dacă trebuie întinsă deosebirea partidelor pînă acolo, încît să punem și în acele posturi, cele mai de jos, dar cele mai importante pentru popor, numai oameni de partid, cu riscul de a nu fi oameni de treabă? (pp.138-139)

(…) Nu e chestie de partid – și nu trebuie să fie – justiția în țară. Acest adevăr s-a simțit pînă la oarecare punct de mai toți miniștrii de justiție din orice partid, și trebuie să recunoaștem că, deși magistratura, în cea mai mare parte a ei, atîrnă în numirea și schimbarea ei de la bunul plac al ministrului, totuși cei mai mulți miniștri s-au sfiit să exercite puterea lor discreționară în sensul prea exclusiv al intereselor de partid; din contra trebuie să recunoaștem pentru onoarea țării, că este destul de general simțimîntul cel adevărat, că magistratura, care în cazuri de conflict al intereselor hotărăște despre onoarea, libertatea și averea cetățenilor, este o activitate publică în folosul țării întregi ca unitate și în afară de or-ce desbinare a partidelor. De aceea ar fi o adevărată calamitate în țara noastră, cînd s-ar introduce electivitatea politică a magistraturei și s’ar arunca astfel în vîrtejul sfîșierilor de partid o instituție, care pînă acum, prin bunul simț al țării a fost din ce în ce mai depărtată de la această luptă nesănătoasă. (p. 140)

(…) Fără îndoială, teoria fără practică, fără puterea de a se pune în lucrare, ideea fără realizare este foarte slabă, foarte puțin atrăgătoare, foarte puțin căutată. Dar să ne ferească Dumnezeu să credem că este cu totul de prisos și că putem să ducem țara numai cu practica dintr’o zi într’alta, cu mici combinări ale momentului, schimbîndu-ne în or-ce moment părerile după voia întîmplării. Aceasta ar însemna decadența nivelului general al vieței noastre publice, scăpătarea într-o stare de slăbire a inteligențelor și lățirea fără margini a corupțiunii în tot mecanismul Statului. Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întîmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă stare de tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual. (pp. 150-151)

Pentru conformitate,
Andrei PLEȘU