Multe lucruri cutremurătoare mai poate afla omul dacă îşi dă osteneala să citească presa, zău aşa! Auziţi şi dumneavoastră, cică „mentalitatea nu s-a schimbat foarte mult faţă de perioada în care «alcoolismul urmărea fiecare pas al ţăranului» şi în care violurile prin incest erau un fapt normal“! Această dezvăluire cutremurătoare a fost făcută de Remus Florescu pe 28 iulie a.c., în Adevărul.
Ei, ce ziceţi, v-ar fi trecut vreodată prin cap că incestul a fost cîndva şi undeva pe lumea asta „un fapt normal“? Mă rog, probabil că nu era vorba de viol prin incest, ci de incest prin viol, adică nu liber consimţit, dar cui îi mai pasă de gramatică în faţa unei astfel de ştiri de prime-time? E grav, tare grav – şi e încă o dată dovada că la noi ca la nimeni –, căci nicăieri şi niciodată pe lumea asta incestul nu a fost normal, adica aşa, ceva obişnuit. Da, dar la români e totdeauna altfel, cum au demonstrat-o cu prisosinţă şi alţi învăţaţi de-ai noştri! Se sparie gîndul, ce mai! Vă daţi seama cum trebuie să fi arătat toţi aceşti români, umblînd cît e ziua de lungă, beţi turtă, după mămicile lor ca s-o pună de-un incest? De cînd am citit această ştire, mi-e şi frică să mai ies din casă, că cică mentalitatea asta nu s-a schimbat prea mult nici azi, iar la beţie, mă gîndesc, omul mai poate încurca adrisantul…
Şi lucrurile sînt dovedite ştiinţific, nu aşa, după ureche. Ni se atrage atenţia chiar din titlu: Moralitatea la sat, explicată de psihologi: de la perversiunile frecvente în bordeiele ţărăneşti de acum un secol la violul din Vaslui. Acum, nu ştiu ce-or fi spus „psihologii“ şi ce-o fi înţeles domnul Florescu, dar un lucru e clar: perversitatea s-a născut la sat – în satul nostru, românesc, bineînţeles, că doar n-o să lăsăm o asemenea pleaşcă de imagine pe mîna papistaşilor! Pe lîngă noi, amărîţii ăia de insulari din Lesbos sînt nişte mici copii, degeaba au ajuns faimoşi în lumea întreagă!
Şi totuşi, mă gîndesc aşa, şi eu, că parcă ceva nu se potriveşte aici: dacă băieţeii alergau tot timpul după mămicile lor, iar tăticii, după propriile lor fetiţe, de unde o fi ieşit poporul ăsta român pe vremea lui Burebista? Şi cum de nu a aflat încă nimeni de această îndeletnicire cu adevărat extraordinară şi unică în lume? Să fi fost, oare, pentru că pe vremea aia nu exista presă liberă?…
Dar nici nu am apucat eu să-mi revin din spaimele acestui priapism etilico-incestuos ancestral – care, iată, a lovit din nou, de data asta la Vaslui –, că altă ştire de prime-time mi-a zdruncinat firea mea sensibilă: Portretul românului acum un secol, un tablou înfiorător de actual: „Un an de-a lungul stă degeaba şi în ultimele zile dă pe brînci“ – m-a înfiorat pe 11 august a.c., tot în Adevărul, Elisabeth Bouleanu.
Prima reacţie a fost de mîndrie: i-am tăiat pe greci! Căci, e lucru ştiut (am auzit la televizor!), grecii au inventat democraţia şi de atunci s-au aşezat cu burta la soare. Noi însă nici măcar nu ne-am obosit să inventăm ceva şi cît e anul de lung stăm degeaba! Iar acest lucru este, la rîndul său, dovedit ştiinţific: l-a spus un străin care a vizitat Ţările Române cîndva, mai demult. Or, se ştie, străinii ăştia din Occident sînt oameni culţi şi cunoscători la firea omului!
Şi iarăşi, un drăcuşor şi-a vîrît coada şi m-a făcut să cad din nou pe gînduri: păi, dacă ţăranii ăştia stăteau degeaba tot anul, de unde îşi cumpărau ei de mîncare? Şi apoi, n-oi fi eu ţăran, dar ştiu totuşi (tot de la televizor!) că iarna nu-i ca vara, şi deci la ce bun să dai în brînci la sfîrşit de an, cînd e zăpadă şi nu ai nici ce să cultivi, nici ce să culegi? O fi vorba de o altă perversiune a românului… Da, asta trebuie să fie: sado-masochism! – am realizat eu, în sfîrşit. Românul e sado-masochist, îşi violează sadic copiii şi munceşte pe brînci, masochist, doar cînd n-are nici un rost. Sîntem altfel, sîntem unici, sîntem ca la nimeni: we are the champions!
Acesta este peisajul, neretuşat, al „spaţiului public“ românesc actual. Acest gen de texte, scrise cu jubilaţie, sînt citite cu admiraţie deoarece cu toţii împărtăşim o nevoie morbidă de denigrare: a celorlalţi români din acest neam „de tot căcatul“.
În mod paradoxal, tot acest patos demascator pare o versiune mai user friendly a proceselor comuniste, cînd orice pitic social înfiera cu mînie proletară duşmanul de clasă, dovedindu-şi prin aceasta propria superioritate. Doar că, acum, „duşmanul de clasă“ a devenit chiar poporul – adică noi. Oare ce ne-o fi apucat?
Într-un fel, este o exasperare narcisică. Noi, ca popor, am fost angoasaţi de pe vremea construcţiei naţionale de imaginea noastră de popor, pe care am plasat-o, istoric, la un nivel de aşteptare prea înalt şi abstract: am vrut tot timpul să fim „nemţi“ şi nu ne putem ierta faptul că nivelul de realizare a rămas tot timpul sub acest standard ideal. Am visat tot timpul la strugurii vecinului şi, ce să vezi, n-am ajuns niciodată la ei! Ca în povestea cu vulpea, mulţi patrioţi s-au trezit atunci să spună că strugurii sînt acri – deci vulpea este cea mai deşteaptă din lume, că nu se lasă păcălită aşa, cu una, cu două. Mai recent, alţi „adevăraţi români“ au ajuns însă la concluzia contrară: sîntem cea mai jigărită vulpe din lume. E însă aceeaşi Mărie, cu altă pălărie, căci, şi într-un caz, şi în celălalt, vulpea rămîne „cea mai“! În ultimul caz, este doar un narcisism răsturnat, by default, care îşi caută satisfacţia în excepţionalitatea răului: şi răul e bun, doar excepţional să fie!
Acest narcisism răsturnat a devenit însă muniţie pentru o nouă categorie de pitici, care se visează profeţi. Eu v-am spus de mult timp, eu ştiu, eu am demonstrat că sîntem cea mai jigărită vulpe din lume. Dar am spus-o de la înălţimea mea, de unde lucrurile se văd cu claritate. Recunoaşteţi deci că eu nu sînt ca ceilalţi români, sînt „deasupra“ lor: eu sînt românul deştept! Şi dacă nu mă credeţi, vă citez şi din alţii care au aceeaşi părere ca şi mine – deci s-ar putea să fie la fel de deştepţi…
Aşadar, doamnelor şi domnilor experţi în popor, faites vos jeux, rien ne va plus: ori concurăm la Guinness Book pentru cel mai de căcat popor din lume, ori ne apucăm să scoatem capul din căcat!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014.