Politica resentimentului
– Dacă te gîndeşti bine, îţi dai seama că, de fapt, de-abia acum lupta de clasă a învins cu adevărat...
Amicul meu are darul de a rezuma, adesea, probleme tare încurcate în verdicte edificatoare. Îmi dau seama, instantaneu, că a nimerit-o şi de data asta. Într-adevăr, este cea mai concisă şi cuprinzătoare descriere a situaţiei în care ne aflăm în prezent în România. Desigur, atunci, la începutul comunismului, „lupta de clasă“ a ucis – acum, nu; acum însă, în post-comunism, această „luptă de clasă“ este un produs democratic – atunci, nu. Mai important: atunci, pînă şi comuniştii au trimis la plimbare „tovarăşi“ prea proşti pentru a face faţă cerinţelor schimbărilor revoluţionare – acum, nu...
Bine, bine, veţi spune, dar o „luptă de clasă“ implică, prin definiţie, o „clasă“; despre ce „clasă“ poate fi vorba acum?
Este acea „clasă“ pe care, într-un articol anterior din Dilema veche, Valeriu Nicolae o descrie de minune, în stilul său captivant, sub eticheta mai proşti, dar loiali. Cred că am recunoscut cu toţii această categorie de indivizi şi avem fiecare o sumedenie de exemple personale la care să ne referim. Şi totuşi, de aici şi pînă la o „clasă“ pare să fie o cale destul de lungă. Şi, chiar şi aşa, ar rămîne o întrebare ce necesită un răspuns: cum a fost posibil ca o asemenea „clasă“ să se coaguleze? Pentru aceasta, povestea nu mai este suficientă. Tot mai proşti şi fideli, dar de ce?
Lui Marx i se atribuie o distincţie utilă în acest caz: clasă în sine şi clasă pentru sine. Din această perspectivă şi forţînd puţin nota, se poate spune că există pretutindeni, există dintotdeauna şi există din plin şi la noi o categorie fluidă de nedreptăţiţi, de învinşi, de pierzători şi, în consecinţă, de frustraţi ai sorţii. Pentru Marx, această categorie era, în mod paradigmatic, proletariatul ca o clasă în sine, care trebuia adus la conştiinţa de sine şi, astfel, transformat în clasă pentru sine, subiect istoric al Revoluţiei. A fost şi n-a fost chiar aşa, dar, în orice caz, în prezent, nu este obligatoriu să fie doar astfel. Nemulţumirea, eşecul, frustrarea se pot acumula şi coagula în diverse spaţii sociale şi din varii motive. Este exemplul devenit, într-un fel, la fel de paradigmatic, al categoriei sociale mobilizate electoral de populism, care capătă deci un fel de conştiinţă de sine, transformîndu se ad hoc într-o clasă electorală pentru sine. Este şi modelul urmat, sui generis, de PSD pe tot parcursul post-comunismului nostru: un populism pragmatic, drapat într-o ideologie de stînga.
Ce s-a schimbat însă în ultima vreme?
Un lucru important: populismul vag de stînga, adaptat la condiţiile economiei de piaţă şi ale integrării europene, a mobilizat tot mai mult resentimentul acestei categorii de pierzători ai tranziţiei (categorie în mare parte promovată, nu ajutată de PSD & fiii), transformîndu-l în conştiinţă de sine a unei „clase a resentimentului“, tot mai motivată şi mobilizată de ura explicită faţă de acei „winners“ percepuţi ca vinovaţi ai marginalizării lor şi tot mai animată de nevoia irepresibilă de revanşă. Complementar, această „clasă a resentimentului“ a început să fie reprezentată, tot mai bine, de o clasă politică la fel de resentimentară, totul fiind organizat într-o politică a resentimentului. Este ceea ce a reuşit, magistral, în felul său, Liviu Dragnea: resentimentari din toată ţara, uniţi-vă! Pentru aceasta, a adunat în jurul său şi a mobilizat cohortele de resentimentari politici, cei care au dus servieta ani la rînd fără nici un rezultat, care au aşteptat, strîngînd din dinţi, să fie numiţi prefecţi, primari, directori de grădiniţe etc., adesea copii ai unor marginali ai comunismului, parveniţi ne-isprăviţi (în sensul etimologic al lui „parvenit“), care nu şi-au văzut niciodată răsplătită cum se cuvine – cum au crezut că s-ar fi cuvenit – fidelitatea lor faţă de Partid, care au acumulat şi transmis urmaşilor lor resentimente acumulate de-a lungul întregii vieţi. Au răspuns cu toţii la chemarea noului Leader şi s-au înrolat într-o naţională a dispreţului vindicativ, revanşă a dispreţului la care consideră că au fost supuşi ani, eventual generaţii de-a rîndul. Populismul a devenit unul „organic“ şi sincer, înlocuind populismul strategic şi cinic, dominant în lume. A înlocuit chiar şi populismul calculat al lui Iliescu, comparativ mult mai rafinat.
Resentimentul este un sentiment general uman, născut din trăirea unei situaţii umilitoare sau nedrepte, ce afectează stima de sine şi generează o ostilitate cronică faţă de sursa percepută a acestor frustrări. Analizînd Resentimentul în istorie, Marc Ferro atrage atenţia că revenirea rănii trecute este mai puternică decît orice uitare: resentimentarul nu uită! Pe de altă parte, într-un raport destinat Forumului pentru o nouă guvernanţă mondială, Margaux Vulliod atrage atenţia, la rîndul ei, că resentimentul poate fi refulat sau exprimat, dar, orice ar fi, acesta este purtătorul creaţiei sau întăririi unei identităţi de grup, care va cere reparaţii pentru situaţia în care se află. Ceea ce va implica, ne spune tot Marc Ferro, descalificarea valorilor opresorului perceput şi o re-evaluare şi promovare a propriilor valori: resentimentarul, individual sau social, se legitimează prin de-legitimarea valorilor celuilalt. A spus-o, de fapt, Nietzsche în Genealogia moralei, definind „morala sclavului“: resentimentarul, sclav al frustrărilor sale, îşi justifică neputinţa prin denegare şi „răsturnare axiologică“; el va urî sincer – şi nu doar din loialitate faţă de partid – tot ceea ce va percepe ca valori străine cutumelor sale parohiale. Desigur, am întîlnit cîţiva primari, ba chiar şi unul sau doi prefecţi, care împărtăşeau valori culturale de bun-simţ, dar le evitau din fidelitate faţă de partid; în general însă, dispreţul comun este cel care întăreşte loialitatea şi nu invers.
Ce nu e clar aici? Mergeţi prin ţară sau uitaţi-vă, pur şi simplu, în jur: tot ce este perceput drept „elită“ va fi devalorizat resentimentar, tot ce este expert, simplu specialist în ceva, va fi înlăturat din funcţii, iar omul nepotrivit va fi promovat peste tot la locul nepotrivit. Cultura, în general, va fi pusă în scenă peste tot, cu o condiţie: să fie cultura noastră, a oamenilor din popor, să fie Cîntarea Valorilor României de rit post-comunist. Politica este, în sfîrşit, cu adevărat şi integral, dintre noi şi pentru noi.
Dar cu noi cum rămîne?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.
