Plictiseală cu strigături

În principiu, plictiseala nu se potrivește cu stridența. Cînd de jur împrejur e tapaj, agitație, trăncăneală răstită, chiot, îmbrînceală aprigă, conflict isteric, grimasă vajnică, bășcălie de stadion, nu prea poți să te plictisești. E prea mult circ! Plictiseala e o specie a somnolenței: orice formă de curiozitate se stinge, orice interes pentru ce se întîmplă prin preajmă se pierde. Caști, moțăi, te decuplezi… La noi – se putea? – nu e, totuși, ca la alții! Am reușit să facem și din vacarm ceva plicticos. Zi de zi, pe scena publică, e inflație de răfuieli, cuvinte grele, acuzații fatale, capete în gură. Zi de zi, presa geme de „breaking news“: cutremure, vedete în colaps la spital, hiperabundența informației apocaliptice (ce alimente ne otrăvesc, ce boli insidioase ne rod pe dinăuntru, ce mesaje patetice ne livrează astrele, ce rău ne fac lucrurile care păreau să ne facă bine și ce bine ne fac lucrurile care păreau să ne facă rău etc.). Or, în ciuda acestei avalanșe de știri și evenimente „zguduitoare“, nimic nu ne mai surprinde, nimic nu ne mai „trezește“, nimic nu ne mai amuză. Sîntem sătui! Ne-am dori fie un zgomot mai provocator, mai interesant, mai puțin previzibil, fie o plictiseală mai pașnică. Nu e cazul. Am reușit performanța de a crea simultan brambureală și amorțeală, ciudățenie și banalitate, mișcare și blocaj.

Inutil să spun ce viață grea are, în aceste condiții, articlierul cu scadență hebdomadară. Ce să tot comenteze, ce să tot scrie?! Merită să ții isonul mediocrului scandal al fiecărei zile? Merită să confiști atenția cititorului în jurul unor personaje și al unor rele purtări de care, în mod normal, n-ar fi trebuit să auzim niciodată? N-ar fi mai cinstit, mai autentic, să pui pe hîrtie o declarație laconică, o lozincă exasperată de tipul: „M-am săturat de derbedei și de țoape!“, „Opriți-vă!“, „Lăsați țara în pace!“ și să semnezi apoi, istovit și fără mari iliuzii?

Sigur, e mereu loc pentru perplexitate, pentru iritare pre-nevrotică, pentru colapsul oricărui efort logic. Dar ajută cu ceva să te manifești ca atare? E drept, poți constata cu uimire cum dl Tudorel Toader, membru al Comisiei de la Veneția, nu e de acord cu opiniile respectivei comisii. Are un sindrom obligatoriu pentru cariera politică: nu crede decît în adevărul propriu. Inenarabilul domn Tăriceanu crede și el că observațiile Comisiei sînt „superficiale“. Ceea ce, pur și simplu, „îl sperie“! E greu de știut ce meserie știe cu adevărat dl senator, cu ce s-a ocupat el, de fapt, cînd n-a practicat modeling-ul sau gargara politică. Așa stînd lucrurile, e, într-adevăr, de speriat cu cîtă competență se manifestă omul în probleme de jurisprudență! Alt caz: dna Kövesi a fost, în sfîrșit, pedepsită: președintele a revocat-o din funcția de la DNA. Dar politicienii și gazetarii PSD sînt, în continuare, nemulțumiți: revocarea (las’ că a durat cam mult!) trebuia dublată și de interdicția de a mai profesa vreodată în domeniu! Altfel nu și-ar mai fi permis dl Augustin Lazăr să angajeze, în instituția pe care o conduce, o revocată! Cazul Kövesi a devenit, de altfel, un caz de psihoză națională. Spune mi cum o califici, ca să-ți spun cine ești! Ai o părere bună despre ea? Ești o slugă, un lingău, un băsist, un… Liiceanu! Ai o părere rea? Ești un patriot, un erou, un mare gînditor civic și politic. Normal și eroic e și să ai o părere bună despre Dragnea, despre Nicolicea, despre Iordache! Nu cum zic sorosiștii, coloniștii bruxellezi, profitorii străini, care l-au aruncat în depresie furioasă pe obiditul amic Ilie Șerbănescu. Încet-încet (de fapt, destul de repejor), în patria noastră se reinstalează delictul de opinie! Alegerea greșită e acceptabilă doar dacă produce, la vot, majorități convenabile. În rest, orice opțiune e suspectă. Nu se acceptă că opinia diferită poate fi corectă, legitimă sau, măcar, candidă. Nu! E, întotdeauna, manipulare grosolană, imoralitate, trădare. Pură slugărnicie!

Ni s-a fabricat, interesat, o imagine (falsă) de țară năpădită de corupție! E un basm de adormit copiii și vigilența națională, o manevră perfidă inventată de DNA! În România nu se fură! Avem doar procese măsluite și pușcăriași nevinovați, plini, de altfel, de talente diverse: cercetători, prozatori, memorialiști etc.

Cum spuneam: am reușit să fim, simultan, zurbagii și fără profil. Apoplectici și letargici. Îmbujorați și palizi. O minune a naturii. Și a istoriei. Totul ar funcționa admirabil, dacă nu ne-ar sabota o șleahtă de șobolani, care nu ne lasă să mergem „pînă la capăt“! Nu-i nimic! La anul luăm președinția Consiliului UE! O să avem, în sfîrșit, prilejul să arătăm lumii cine sîntem! Cu un președinte suspendat, sau în curs de suspendare, cu deculpabilizarea, creștinească, a abuzului în serviciu, cu analfabeți funcțional ajunși, fără prejudecăți burgheze, la vîrful țării! Cu lideri hărțuiți, mișelește, de Justiție, dar inamovibili prin voința poporului! Nu semănăm cu nimeni! Nici cu noi înșine, așa cum ne credeau înaintașii! Cît despre noi, cei de pe margine, articlieri năimiți, aflați în slujba unor forțe oculte (dacă nu direct deficitari intelectualmente), nu ne rămîne decît să ne astupăm urechile și să murim de plictiseală…