Este interesant că, la noi – am spus o în repetate rînduri –, „tranziția“ economică a fost formulată aproape exclusiv în termenii luminoși ai „trecerii la economia de piață“, despre dezindustrializarea implicată de aceasta vorbindu-se mult mai rar și doar relativ recent. Iar componenta socială a dezindustrializării pare să-i intereseze doar pe unii sociologi și pe cîțiva artiști. Despre corupția sistemică din tot acest proces de privatizare și liberalizare a industriei, despre cine a cîștigat și cine a pierdut din toate aceste tranzacții, mai știm cîte ceva. Nu însă și despre costurile sociale, care par să nu-i intereseze decît pe cei direct vizați: muncitorii rămași fără slujbă. Or, dacă ne uităm puțin și pe această parte a străzii tranziției, vom constata că, grosso modo, postcomunismul a reușit, în vreo zece ani, să deplaseze înapoi la sat cam tot atîtea milioane de persoane cît a reușit comunismul, în patruzeci de ani, să mute de la sat la oraș. „Trecerea la economia de piață“ a mai implicat și multe alte lucruri: dispariţia a peste 1000 de platforme industriale, respectiv a aproximativ 80% din capacitățile de producție industrială și, odată cu ele, scăderea numărului de angajați de la 8,1 milioane în 1990 la 4 milioane în 2011; populaţia celor mai mari 100 de localităţi din România a scăzut cu circa 20% în ultimii douăzeci de ani și a apărut un număr covîrșitor de „shrinking cities“. A înflorit însă comerțul cu fier vechi, exportul crescînd de la 1,1 milioane de tone în 2005 la aproape 2 milioane în 2010; în 2012, piaţa de fier vechi din România era evaluată la aproximativ 1,4 miliarde de euro. Era firesc și se întîmplă peste tot, dar acolo unde lucrurile nu sînt tocmai bine reglementate, aceste cîștiguri sînt de natură să-i facă pe mulți să viseze la „ecologizarea“ rapidă și totală a fostelor platforme industriale.

Să ne înțelegem: dezindustrializarea nu a fost inventată de români și nici de postcomunismul nostru. Ea s a desfășurat, inexorabil – și, de regulă, brutal – în toate regiunile nevoite să treacă de la o vîrstă a industrializării la alta. Important este însă și cum s-a făcut această dezindustrializare. Or, la noi, ea este formulată, cel mai des, ca un soi de revanșă istorică a „meritocrației“ față de „beneficiari“ fără merit ai industrializării comuniste: muncitorii. Mai mult, victime sau nu, acestor oameni li se refuză dreptul la memorie, dreptul de a-și îngropa trecutul undeva unde să facă veșnica pomenire a tinereții lor, fie ea veselă sau tristă. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că însuși termenul de „patrimoniu industrial“ este perceput de marea majoritate a publicului românesc ca un oximoron.

Se putea și altfel sau nu rămîne o întrebare de sine stătătoare. Pînă una-alta, situația arată astfel și implică milioane de oameni. Despre acești oameni și orașele lor în picaj, Ilinca Păun Constantinescu a organizat o edificatoare expoziție-document la MNAC în 2016 („Shrinking Cities in Romania / Orașe românești în declin“). O privire ironic-înțelegătoare ne-au oferit și Stere Gulea în filmul Sunt o babă comunistă (după romanul lui Dan Lungu) sau Tudor Giurgiu în Despre oameni și melci. Piesa Sub pămînt, la care au contribuit dramaturgul Mihaela Michailov, fotograful Vlad Petri și regizorul David Schwartz, se apropie și mai empatic de această lume a dezindustrializării, în speță lumea actuală a minerilor. Lista ar putea continua, dar tot ar rămîne una scurtă.

În aceste condiții, mici inițiative locale apar pe ici-colo. La Cîmpulung Muscel, de pildă, Emil Hagi a reunit vestigii ale locului în Muzeul Automobilului Românesc, să fie de veșnică pomenire a unor timpuri apuse. Din acest punct de vedere, Ion Barbu este însă, fără îndoială, figura cea mai vizibilă și paradigmatică – iar în documentarul lui Andrei Dăscălescu (Planeta Petrila) își joacă „rolul vieții sale“, după cum spunea el însuși, mai în glumă, mai în serios, la una dintre lansările publice ale filmului.

Ion Barbu și brigadierul Cătălin Cenuşă (celălalt personaj principal al filmului) „se luptă cu sistemul“ – a scris, generic, presa. Sistemul? Știm și noi cine e „sistemul“ și cum arată el. Dar ascultați și două „replici de stat“ povestite off the record: cînd Dăscălescu a insistat săptămîni în șir să obțină aprobarea de a filma în mină, un „șef“ l-a repezit: „Vreți să ne furați secretele noastre industriale și să le vindeți chinezilor?!“ Cînd echipa de studenți arhitecți venită să ajute benevol la documentarea patrimoniul industrial local a ajuns în zonă, primarul, înfășurat în tricolor, i-a întîmpinat cu pîine și sare, dar a strîns totul și a plecat înjurînd cînd și-a dat seama că nu erau însoțiți de marii profesori de la București, pe care îi aștepta. Și un mic „detaliu“ economic: minele se închid pentru că nu sînt rentabile, dar termocentralele pe cărbune rămîn, căci sînt „siguranță energetică națională“. Cărbunele va fi deci importat, la un preț mai mic, ce-i drept. Costurile sociale nu intră în acest calcul contabil, iar autorităților nici nu le trece prin cap ceea ce pînă și Banca Mondială a început să semnaleze: sărăcia costă și a început să-i coste tot mai mult pe cei bogați.

Dăscălescu a descoperit Petrila cu și prin Barbu. Dar a și trăit-o la acea limită dintre viață și moarte, care constituie viața cotidiană pe planeta cărbunelui, atunci cînd a filmat în subteran și o defecțiune tehnică de ventilație era să-i îngroape pe toți în metan. A redat „Planeta Petrila“ în două registre, care se intersectează în „rîsul petrilean“, dar rămîn totuși separate și complementare: absurdul transfigurat carnavalesc de Don Quijotele morilor culturale, Ion Barbu, și universul auster al minei lui Cenușă. Cele două planuri sînt și filmate distinct: unul în stilul documentarului observațional, iar celălalt pestriț, colorat, aparent improvizat, urmărind traseele și happening-urile mereu surprinzătoare ale lui Barbu și ale „ortacilor“ săi culturali.

Deși la începutul filmărilor nimeni nu se aștepta la acest lucru, filmul are un soi de happy-end: Vlad Alexandrescu, meteoricul ministru „tehnocrat“ al Culturii, decide să înscrie o serie de clădiri în lista patrimoniului industrial protejat. Lupta pare să fi dus la un final fericit: cultura a învins!…

La prezentarea de la MȚR a filmului, Ion Barbu a rămas locuitorul sclipitor al „Planetei Petrila“, brigadierul Cenușă a rămas demn, dar trist: pentru el, Petrila este deja o planetă căzătoare, o stea pe care astăzi o vedem și nu e. Există o șansă ca minerii din zonă să-și capete dreptul la memorie, dar cu moartea în suflet. Cele două planuri rămîn complementare, dar distincte. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.