Acum peste șase ani, am publicat la această rubrică un text exasperat, a cărui exasperare nu pare să fi fost auzită de cine trebuie. L-am redescoperit întîmplător, pentru a constata că e încă şi mai actual azi decît era în 2012. Îl reiau, deci, cu aceeaşi exasperare, dar cu mult mai puţine iluzii decît aveam cînd l-am scris. Am adăugat doar un scurt paragraf, inspirat de dejecţii ale anului în curs. Lectură plăcută, dacă dezastrul poate fi calificat, paradoxal, drept o (perversă şi absurdă) plăcere…

Am avut şansa de a asista pentru prima oară la o campanie electorală liberă, în 1976, la Bonn, cînd s-au înfruntat Helmut Schmidt și Helmut Kohl. Mă uitam seară de seară la televizor și descopeream, uimit, cum arată lupta politică într-o țară democratică. În arenă, de partea lui Kohl, era și un personaj foarte popular în epocă, Franz Joseph Strauss, șeful dreptei bavareze (CSU), plin de temperament, agresiv, rău de gură, prompt în replică, greu de domolit cînd pornea la atac. Confruntarea dintre cei doi candidați a fost dură, contondentă, dar niciodată, absolut niciodată, trivială, brutală, josnică. Strauss, la rîndul lui, era mai mult pitoresc decît crud: fanda ironic, ridica glasul în tirade torențiale, dar nu-și permitea să coboare nivelul dezbaterii sub limita sportivității și a bunei cuviințe. A cîștigat Helmut Schmidt. Solicitat, după victorie, să dea o declarație, n-a spus decît atît: „Unii sînt de părere că aș fi meritat!“ De curînd, am putut urmări și cîteva episoade din cursa pentru președinția Statelor Unite. Mitt Romney și Barack Obama nu s-au cruțat unul pe altul în efortul lor de a cîștiga. Miza era enormă, dar asta nu i-a determinat pe nici unul din ei să recurgă la lovituri sub centură, la grosolănii de limbaj sau de comportament. Atmosfera a rămas, pînă la sfîrșit, cordială. Cei doi au asumat de la bun început, ca fiind subînțelese, regulile politeții, dacă nu chiar ale curtoaziei. Nimic isteric, nimic grobian.

Mă întreb dacă politicienii noștri și-au luat vreodată răgazul de a urmări astfel de spectacole. Și dacă da, mă întreb cum de nu le crapă obrazul de rușine cînd văd cum arată lupta politică la alții. De multă vreme asistăm la o degenerescență gravă a stilului electoral, a limbajului, a moravurilor politice, iar această degenerescență contaminează inevitabil întregul corp social. Majoritatea gazetelor multiplică voluptuos cangrena, populația e din ce în ce mai intoxicată de suspiciune și ură, televiziunile găzduiesc, zilnic, „show“-uri otrăvitoare, pendulînd între grotesc și sinistru. Se cultivă furia, insulta, calomnia, turnătoria reciprocă, epitetul gros, bășcălia de periferie, populismul obscen, vulgaritatea. Se recurge, fără jenă, la atacuri nedemne legate de aspectul fizic al preopinentului, se fac analogii demente cu toate rebuturile umanității (te miri cine e comparat, una două, cu Hitler, Gaddafi sau Ceaușescu). Foarte prizate sînt violarea vieții private, extinderea măcelului spre rude de toate gradele, răcnetul amenințător, deriziunea. Toate deprinderile și exigențele bunei educații sînt aruncate la gunoi: trebuie să acoperi glasul celorlalți interlocutori, să-ți manifești zgomotos lipsa de respect pentru adversar, să fii mereu gata de bătaie, sigur de sine, mîrlan. Scena publică e un soi de mlaștină urît mirositoare, în care se zvîrcolesc siluete dizgrațioase. Respirăm doze periculoase de dușmănie. Partizanatul de grotă, impolitețea mîndră de propria ei animalitate, verbiajul mahalagesc, obrăznicia de țoapă, subînțelesul pornografic, savoarea dejecției, ignoranța pompoasă sînt personaje cotidiene ale ambianței autohtone. Prost-crescuți, necultivați pînă la bădărănie, incapabili să vorbească normal românește, majoritatea politicienilor noștri sînt, la ora actuală, o sumă de agenți patogeni, cu efecte dramatice la nivel național. Sugrumarea adversarului e singurul lor program, țara e ultima lor grijă, dacă nu simplă materie primă pentru o dezmățată demagogie. Nu par să-și mai aducă aminte de purtarea nobilă sau măcar decentă, de imperativul ținutei, de demnitate și civilizație. Gazetarii, la rîndul lor, nu se lasă mai prejos. În emisiunile „moderate“ de ei, invitații proferează nestingheriți, la adresa „colegilor“ de platou, „vorbe grele“: „ești bou“, „ești prost“, „ești cretin“. Un comentator faimos cere „dușmanilor“ săi „să moară în chinuri“. S-a ajuns pînă la încăierare fizică, iar în Parlamentul țării, la obscenitate de gang și la bășcălie de măscărici.

Nu pot decît să sper într-o ultimă tresărire de umanitate în sufletele lor adormite. Nu pot decît să le cer tuturor, indiferent din ce tabără fac parte, să pună capăt, pînă nu e prea tîrziu, carnavalului insalubru pe care îl ilustrează. Ar trebui să-și dea seama că au, printre altele, datoria de a nu strica echilibrul comunității (atîta cît mai e), de a nu destrăma conștiințe, de a nu sminti lumea, de a nu impune modelul unui tip uman strîmb, spasmodic, purulent, inarticulat, obsedat de reușita proprie, pe socoteala tuturor. Nu pot decît să le spun: opriți-vă! Altfel vom dispărea cu toții, sub iureșul devastator al iresponsabilității voastre. Veniți-vă în fire! Treziți-vă! Opriți-vă!