Am scris, cu cîţiva ani în urmă, articolul de mai jos despre proiectul Catedralei Neamului. Zvonuri, dezbateri pregătitoare şi o serie de imagini noi îmi lasă impresia că tema a revenit vertiginos în actualitate. Simt nevoia să reiau, în ceasul al doisprezecelea, argumentele iritării mele de atunci. Cu o notă în plus de exasperare.

 
Cît de departe va merge pactul cu lumea al ierarhiilor noastre bisericeşti? Nu spun al Bisericii noastre, pentru că se găsesc întotdeauna alfabetizaţi de ultimă oră ai teologiei autohtone care să-mi atragă atenţia că Biserica sîntem toţi. Că nu-ţi poţi lua distanţe faţă de o comunitate din care faci, în chip nemijlocit, parte. Biserica instituţională are voie să spună că „intelectualii“ i-au întors spatele, are voie să se refere la mine ca la un înstrăinat. Dar eu nu pot răspunde că n-am cum să-mi întorc singur spatele, cîtă vreme sînt una cu ea.

Biserica poate hotărî, în numele meu, cînd e vorba de trebile comunităţii; dar nu-mi cere părerea şi, dacă mi-o spun, nu ţine cont de ea. Va să zică, în acest caz, nu sînt mădularul ei legitim. De îndată, însă, ce vocea mea nu se mai uneşte cu a ei, mi se reaminteşte, mai mult sau mai puţin mieros, că n-am dreptul să mă pronunţ căci sînt inclus, sînt „înlăuntru“. A fi în Biserică înseamnă, aşadar, a fi de acord cu ierarhiile ei. Trebuie să fiu solidar, fără deliberare, cu oficialităţile ecleziastice, în vreme ce ele nu sînt ţinute să mă ia în seamă. Lotul meu e supunerea necondiţionată. Laicii trebuie să facă ascultare. Clericii, nu. Cu alte cuvinte, o parte a Bisericii se substituie întregului, amintindu-şi de cealaltă parte (pentru a o chema la ordine) doar cînd e contrariată, sau cînd trebuie să facă discursuri despre „poporul credincios“. Aşa s-a întîmplat, recent, la dezbaterea despre „catedrala neamului“. Reprezentanţii societăţii civile, ai Comisiunii Monumentelor Istorice, ai clasei politice au avut serioase rezerve faţă de un proiect gigantesc, care, aşa cum e conceput, nu poate fi decît o întruchipare necuviincioasă a „slavei deşarte“. Dacă Biserica sîntem toţi, glasurile acestea aparţin, cu deplină îndreptăţire, Bisericii. Mai mult: sînt glasuri de vază ale ei. A nu pleca urechea la spusa lor echivalează cu a le excomunica.

Îşi pot permite ierarhiile aşa ceva? În numele a ce? În numele cărei autorităţi morale, în numele cărei isprăvi civice, în numele cărei păgîne jurisdicţii? Cum poate Biserica să suspende libertăţile şi responsabilităţile membrilor ei? Cum altfel decît idolatrizîndu-şi oficialităţile ca pe un „detaşament de avangardă“ al tuturor credincioşilor? Detaşamentul acesta de avangardă şi-a făcut o vocaţie, în ultimii cincizeci de ani, din a se lăsa biruit de lume. A linguşit crimele unor apostaţi, a consimţit la temeneaua omagială şi la demolarea barbară a unor lăcaşuri de neînlocuit. A găsit justificări meschine şi grandilocvente pentru a îngădui minciuna naţională, mizeria trupurilor şi siluirea sufletelor. Cîţi dintre marii noştri ierarhi, confruntaţi cu demonul dictaturii, s-au gîndit dacă nu la martiraj, măcar la o retragere smerită în pustie? Au preferat să se socotească indispensabili, să-şi ambaleze laşităţile în discursuri pioase despre răbdare, înţelepciune şi compromis salvator. Au supravieţuit semi-adormiţi, împăcaţi cu ei înşişi, în aburii unor chilii bine încălzite. Iar acum, după ce decenii întregi au refuzat să apere onoarea Bisericii, se ocupă brusc de pompa ei lumească. Vor gloria imanentă ca răsplată pentru o îndelungă lipsă a curajului. Vor să-şi încununeze demisia printr-un triumf. Asemenea cărturarilor şi fariseilor, vor să cureţe partea din afară a blidului, lăsînd neatinsă necumpătarea dinăuntru (Matei, 23, 25). Rezultatul e previzibil. „Catedrala neamului“ va arăta „ca mormintele văruite“, nici măcar destul de frumoasă pe dinafară, iar pe dinăuntru „plină de oasele morţilor şi de necurăţie“ (Matei, 23, 27).

Dilema, nr.  243, 19-25 septembrie 1997.