O spun limpede și apăsat, de la bun început: nu cred că Marx trebuie înlăturat din istoria filozofiei, nu cred că un radical act de cenzură aplicat textelor unui filozof e binevenit, nu cred că avem dreptul să-i excomunicăm pe numeroșii „adepți“, profani sau academici, ai filozofiei marxiste, al cărei impact asupra lumii moderne este masiv și complex. Obiecțiile mele sînt de alt ordin. 1) A fi „marxist“ fără să fi citit temeinic Marx e un mod (necinstit) de a-l manipula propagandistic. Asta s-a întîmplat, paradoxal, mai ales în țările blocului comunist, pentru care marxismul era ideologia tabu, dar în care lectura și exegeza operei sale erau, de cele mai multe ori, pur oportunism sau zel ideologic fără substanță. 2) Pentru a onora un gînditor, oricare ar fi el, nu e nevoie să cazi în idolatrie. Idolatria isterizează, falsifică, anatemizează tot ce nu o confirmă. Îmi plac la fel de puțin „marxiștii“ pursînge, devotați pînă la cecitate, pe cît de puțin îmi plac „hei­deggerienii“ fanatici, „psihanaliștii“ radicali, „fenomenologii“ care au aerul de a fi descoperit cheia universului și mecanismul suprem al cunoașterii. În această privință, nu pot decît să salut, ca pe o probă de luciditate și onestitate intelectuală, o afirmație a lui Marx, dezamăgit, spre cincizeci de ani, de tot soiul de derapaje ale gîndirii sale: „Eu nu sînt marxist“.

Constat, totuși, că aniversarea a două sute de ani de la nașterea lui Karl Marx produce o planetară vînzoleală festivă. De o parte, „fanii“, mai marxiști decît Marx, de cealaltă „detractorii“, traumatizați de o experiență de viață, în care numele filozofului se asocia cu dictatura, partidul unic, cenzura, Gulagul etc.

Un amestec de ignoranță și idealizare factice, de „echilibru“ demagogic și politicianism nătîng a fost, de curînd, discursul lui Jean-Claude Juncker cu ocazia dezvelirii, la Trier, a unei monumentale statui dedicate lui Karl Marx. Dl Jun­cker nu e la prima întîlnire cu ridicolul. „Creștin-democrat“ ca opțiune de partid (dar, iată, materialist dialectic la bază), jurist fără o singură zi de practică profesională, mereu binedispus într-o versiune puberă, dl Juncker a găsit de cuviință să cădelnițeze omagial o statuie masivă (4,5 metri) a gînditorului german. Lucrarea, by the way, este opera unui sculptor… chinez. Nu-l văd pe dl Juncker adormind, în fiecare seară, cu textele lui Karl Marx pe piept. Dînsul e însă convins că „Marx este blamat pentru lucruri de care nu este responsabil şi pe care nu el le-a cauzat prin ceea ce a scris“. E drept că nu poți acuza un filozof pentru reaua interpretare sau aplicarea strîmbă a spuselor lui. Problema e însă dacă nu cumva tocmai „spusele“ sînt, uneori, grav discutabile. Și dacă e rezonabil să accepți că Wagner și Nietzsche sînt părtași, ideologic, la tragedia nazistă, că religia creștină e totuna cu Inchiziția, dar că autorul Manifestului Partidului Comunist nu e părtaș la tragedia comunistă. Greu de înțeles e și să citești fraze ale lui Marx de nedigerat pentru o minte „burgheză“ și să le treci cu vederea ca fiind nesemnificative. Cîteva exemple (pe care nu obosesc să le pomenesc, fără ecou, de mai multă vreme):

Din Capitalul: „Violența este moașa cu ajutorul căreia noua societate ia naștere din pîntecul celei vechi.“

„Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism.“

„Tortura a dat naştere celor mai ingenioase inovaţii, creîndu-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de muncă în producţia instrumentelor necesare.“

„Clasele şi rasele care sînt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă vor fi înfrînte. (…) Popoarele slave sînt nişte gunoaie etnice.“ Vezi şi textul lui Marx din 1844 despre chestiunea evreiască, cu abundente pasaje antisemite: „Care e religia lumească a evreului? Negustoria. Care e Dumnezeul lui? Banul… Banul e zeul gelos al Israelului, dinaintea căruia nici un alt zeu nu are voie să existe. (…) În ultimă analiză emanciparea evreilor e emanciparea omenirii de iudaism.“ Sau, dintr-un articol apărut în The New York Tribune în 1856: „După cum armata iezuiților ucide orice gînd de libertate, tot astfel evreii care fură bogățiile lumii înăbușă dorința de eliberare a celor exploatați (…). Faptul că evreii au devenit atît de puternici, încît au ajuns să pună în primejdie viața lumii, ne determină să le dezvăluim organizația și adevăratul lor scop, astfel încît duhoarea pe care o emană să-i incite la luptă împotriva lor pe muncitorii din întreaga lume, care să extirpe o astfel de cangrenă.“

Din corespondenţa Marx – Engels: „Odată ajunşi la putere, comuniştii trebuie să treacă drept monştri. (…) Şi să nu le pese de asta.“

Engels, Anti-Dühring: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate. Libertatea politică e mai rea decît sclavia cea mai rea.“

Ați întîlnit vreodată asemenea drăcii la Kant, la Hegel, la Hei­degger, la Husserl, la Aristotel sau la Platon? Poți citi astfel de texte și să ți se umezească ochii de admirație? Ei bine, da! Și, în fond, să nu ne blocăm în micul lor exces „contextual“. Să rămînem cu nostalgia marilor lor idealuri: egalitate (dar cu dictatura proletariatului!), desproprietărire, partid unic, lichidarea opozanților etc. E limpede că „stafia“ lansată de Marx cîștigă teren. Ceea ce mă face să repet, neliniștit, un aforism al marelui istoric și politolog Tony Judt: „Cel mai mare rău? Nazismul! Cel mai mare pericol? Comunismul!“ În ce mă privește, aș avea o singură rugăminte: Lăsați-mă să-l citesc pe Marx, dați specialiștilor șansa să-l studieze și să-l explice, luați ce e încă viu în gîndirea lui, dar nu mi-l băgați pe gît, ca misionarii isterici ai unui cult, dispuși să excomunice tot ce rămîne neafiliat la splendoarea lui absolută. Pe scurt, nu-mi luați capul pentru că – vorba lui Marx – „nu sînt marxist“…