O sminteală

L-am întîlnit, cîndva, pe dl Mihai Gâdea, pe vremea cînd începuse o emisiune de interviuri la Realitatea TV. Mă invitase foarte politicos la un dialog şi lucrurile s-au desfăşurat civilizat. La plecare, dl Gâdea a avut chiar gentileţea să mă ducă acasă cu maşina proprie, aşa încît, pe drum, am putut schimba, în continuare, cîteva gînduri. Interlocutorul meu mă întreba, între altele, dacă ar merita să încerce o carieră diplomatică şi, în cazul unui răspuns afirmativ, care ar fi primii paşi de făcut. Omul mi se părea cuviincios, aproape timid, în mod legitim preocupat de modelarea adecvată a destinului propriu. Nu ne-am mai văzut de-atunci, faţă către faţă. Dar am fost, inevitabil, martorul unei cariere tot mai ofensive în studiourile Antenelor. Devenit moderator şi, din cîte aud, director, dl Gâdea a pierdut legătura cu sine însuşi. În limbaj teologic (dl Gâdea este, ca formaţie, teolog adventist) se poate spune că s-a smintit. Adică a fost ameţit sufleteşte de aburii şefiei, de cîştigul convenabil, de prestigiul vedetei de televiziune şi de o conştiinţă de sine abuzivă, care, tot în limbaj teologic, se numeşte „slavă deşartă“. Nu e vorba de înregimentarea politică a Domniei Sale. Asta e o chestiune strict personală, pentru care nimeni nu poate fi tras la răspundere (cum o face dînsul cu cei de altă „obedienţă“). E vorba de bună-creştere, bună-cuviinţă, profesionalism şi un pic de cultură. Fără astfel de înzestrări, calităţile native ale oricărui personaj public se îneacă în impostură.

Dl Mihai Gâdea e, într-o privinţă, victima cîtorva „însoţiri“ nefericite. Nu poţi, de pildă, să stai ani de-a rîndul alături de zglobiul Valentin Stan şi să ieşi în cîştig. Nu poţi nici să scapi de idolatrie, dacă te lipeşti cu atîta fervoare de patronul tău, încît să-i dedici filmuleţe omagiale de tip proletcultist (în vreme ce dai de pămînt cu „pupincuriştii“ adversarului). În fine, nu-ţi poţi ţine cumpătul cînd eşti încurajat de superiori, colegi, suporteri şi rating-uri îndoielnice să te crezi „vocea poporului“, satrap hipercompetent, şef de stat major. L-am văzut pe dl Gâdea în ipostaze amuţitoare: strigînd nărăvaş la partenerii săi de dialog, calificîndu-i de „mahalagioaice“, întrebîndu-i dacă nu sînt beţi ş.a.m.d. (Trebuie să-ţi „crucifici“ invitaţii spunea, într-un interviu, teologul nostru...) Asemenea ieşiri nu sînt scutite de un anumit nimb comic: dl Gâdea e, structural, mai curînd lipsit de temperament. Or, cînd o fire flască se înfurie, efectul e ridicol: îi scapă vocea, gesticulează spasmodic, vorbeşte stîlcit. Nu stă bine unei naturi de răţuşcă să-şi ia aere de cocoş. La bază, dl Gâdea e mai curînd inexpresiv: „frumuşel“ într-un mod abstract, dotat cu un surîs făinos, el are, adesea, portretul standardizat al unei măşti japoneze. Cu aceste date, orice manevră directorial-războinică are ceva factice şi oarecum neliniştitor.

Sminteala nu e sminteală dacă în joc nu intră şi o iresponsabilă derivă a competenţei. Am văzut de curînd, pe YouTube (îmi scăpase la data difuzării), un interviu pe care dl Gâdea îl lua, pe un ton festiv, lui Pascal Bruckner. E un caz de manual. Întervievatorul n-avea, de fapt, nimic de întrebat, stătea prost şi cu engleza, şi cu româna („Am vrut să văd ce spun criticii în ceea ce vă privesc“ – sic!), credea că anticipează lansarea cărţii Luni de fiere, cînd, de fapt, era vorba de Paradoxul iubirii, îşi examina patriotic musafirul („Ce ştiţi esenţial despre România?“, „L-aţi citit pe Eminescu?“), se bălăcea şmecher în obositele lui obsesii („Aţi auzit de un mare scriitor Băsescu?“), creînd pe bandă rulantă situaţii de un penibil stingheritor. „Nu l-am citit pe Eminescu“ – a răspuns, jenat, Bruckner. „Dar am citit Liiceanu. Despre limită. Un filozof interesant.“ Chestia asta nu era în „desfăşurătorul“ cărturarului Gâdea. Despre Liiceanu, el nu ştia decît că e „intelectualul lui Băsescu“. Cireaşa de pe tort a venit însă la sfîrşitul interviului. Dl Gâdea a simţit nevoia unei imersiuni în metafizică: „Care e cel mai important lucru al vieţii (sic!)?“ a întrebat Domnia Sa, încercănat de gînduri. Bietul Bruckner a îngînat cele cîteva poncife cu care te salvezi, în asemenea situaţii, fără să-ţi jigneşti convorbitorul (dragostea, fericirea, frumuseţea etc.). Ei bine, dl Gâdea n-a fost de acord! Noi, a observat dînsul, am învăţat, în România, că „dragostea fără materie“ nu are sens. Nu poţi iubi fără niţel cheag, fără ceva bani la bancă, fără de-ale gurii. Răspuns de teolog răspopit. Dar moderatorul nostru n-a insistat. N-avea cu cine. A încheiat scurt, întrebîndu-l pe Pascal Bruckner la ce oră îşi lansează cartea şi la ce librărie. Pascal Bruckner, prins cu mîţa-n sac, n-a ştiut să răspundă...

Ce să mai spun? Pentru mult mai puţin, Mircea Geoană a căpătat, din partea lui Ion Iliescu, un calificativ de care nu mai poate să scape... Dlui Gâdea i-aş da, amicalmente, un sfat: să-şi amintească de el însuşi, în versiunea de la începutul anilor 2000, cînd nu era aşa fălos, dar era mai curat. Şi, între două şedinţe „de front“, să cadă, fie şi pentru cîteva clipe, pe gînduri. (Mă refer la acea utilă fermentaţie lăuntrică, fără de care omul devine inconsistent ca un afiş...)