Reamintesc, mai jos, cititorului un text al lui Caragiale („Țara lui Hübsch“), care dovedește că, în materie de lehamite și sudalmă, avem solide tradiții. E vorba despre două cuvinte prin care Eduard Hübsch, compozitorul Imnului nostru Regal, a caracterizat țara sa de adopțiune. Caragiale nu le pronunță, dar se știe că Hübsch a constatat, mai curînd duios, că România e, scuze cititorilor mai sensibili, „țara lui… ’zda mă-sii!“ Între timp, cele „două cuvinte“ ale muzicianului au devenit „șapte litere“ și sînt scandate cu exasperare în piața publică… Iată comentariul lui Nenea Iancu:

Iată, în sfîrșit, iubite cititor, că se face dreptate unui nume ilustru atît de scump nouă ca și tuturor bunilor români! Iată că se realizează dorința tuturor cîți țin să venereze memoria bărbaților care au gîndit bine și drept pentru și despre patria noastră română!

Uite-te în numărul nostru de astăzi și vezi proiectul statuii nemuritorului nostru amic Hübsch. Cine a fost Hübsch, toți o știm. Muzicant de mare talent și om de mult spirit – în afară de atîtea frumoase compozițional muzicale și în afară de atîtea și atîtea glume neuitate, el ne-a lăsat două producțiuni ale spiritului său în adevăr nepieritoare. Cît va exista o țară românească se va cînta mărețul imn regal „Trăiască regele!“ compus de Hübsch! Cît va fi țara românească, ea va fi țara lui Hübsch!

Țară frumoasă cu veselă lume! Nimeni nu te-a caracterizat mai bine decît bunul nostru amic Hübsch cu două vorbe! Două vorbe! Pe care le spun copiii tăi la toate împrejurările mari și mici, de la cel mai neînsemnat accident pînă la o adevărată catastrofa publică! Două vorbe, pe care le aruncă românul și asupra unui act de supremă și sfîntă dreptate și asupra celei mai monstruoase și mai diabolice nedreptăți! Două vorbe, pe care le aruncă fiii tăi și celor din urmă secături ca și celor mai talentați și mai distinși dintre dînșii! Două vorbe, pe care românul le scuipă și asupra făcătorului de rele și asupra eroului, asupra opincii ca și asupra vlădichii, asupra celui mai mic ca și asupra celui mai mare lui!

Țară și lume cuminți și egale de umor și de filozofie față cu orice, cu binele și răul, cu urîtul și cu frumosul, cu adevărul și cu minciuna, cu Dumnezeu și cu Dracul!

Trăiască țara lui Hübsch! Rămînă veșnic în picioare statuia eroului nostru spre pomenire!

– Ei! Dar ne va întreba cititorul. Bine, Hübsch merită fără-ndoială o statuie și proiectul Moftului român este admirabil, o adevărată operă de artă, operă plină de adevăr și de inspirație. Dar fondurile? Unde sînt fondurile?

– O, Doamne! Am putea răspunde noi; am văzut multe fonduri fără statuie, ce mirare să vedem odată o statuie fără fonduri? Și pe urmă să nu uităm a spune că și noi ne-am gîndit să deschidem liste de subscripțiuni pentru scopul nostru, și punem multe speranțe în obolul publicului românesc. Haide! Grăbiți-vă de subscrieți voi toți cîți n-aveți de dimineață pînă seara pe buze decît vorbele sacramentale care le-a prins Hübsch ca să pecetluiască locul și vremea noastră;

Voi toți cîți ați smintit cincizeci de ani o lume întreagă cu panglicării sau care o smintiți cu aceeași metodă, ridicîndu vă din gunoi la treapta celor mai superbe boierii și, zîmbind, proferați la adresa neghiobilor, aiuriți de suferințe morale și materiale, cele două celebre vorbe; voi care, cuminți, nu mai credeți în nimica și ziceți despre orice nerod, care mai are naivitatea să crează în ceva, cele două faimoase cuvinte; voi toți, mulțime înțelepțită de necazuri, care, ori la ce lovitură primiți, ridicați din umăr și vă răcoriți sufletul măcinat mormăind cele două sacramentale cuvinte;

Veniți toți de subscrieți pentru ca să ridicăm cît mai degrabă la lumina soarelui nostru statuia aceluia care a scris mărețul imn regal și a consemnat spre veșnică neuitare cele două cuvinte-pecete.

Sus Hübsch! Trăiască țara lui Hübsch!

Moftul român, nr. 10, 3 iunie 1901