O „piatră de poticnire“ pe tema libertății
Una dintre cele mai frumoase teme ale teologiei creștine este tema libertății acordate de Creator omului, așa încît din alcătuirea sa (gîndită „după chipul și asemănarea“ Autorului) să nu lipsească un atribut esențial: dreptul la alegere și inițiativă. Nu există „persoană“, în sens deplin, fără liber arbitru, fără autonomia deciziei și fără răspunderea propriilor decizii. Dumnezeu nu ne vrea „gata programați“, ființe teleghidate, care fac „ce trebuie“ pur și simplu pentru că nu au, în codul lor de fabricație, altă variantă. Dumnezeu nu vrea să dialogheze cu niște roboți, într-o lume „perfectă“ prin monotonie. Din punctul de vedere al Creatorului Atotputernic, această „concesie“ făcută libertății umane este un sacrificiu, o autolimitare. Un fel de a-Și atenua „atotputernicia“. Cu alte cuvinte, Dumnezeu renunță la ceva din „absolutitatea“ Sa, pentru a lăsa spațiu liber de manifestare creaturii Sale (incluzînd posibilitatea greșelii, a orgoliului și, la limită, a apostaziei). Dumnezeu lasă, deci, o șansă paradoxală derapajului, erorii, impurității, ne-iubirii, ne-credinței. Cîți suverani sînt capabili de așa ceva?
De-aici încolo, mă văd însă năpăstuit de o sumedenie de întrebări. Nu sper să pricep „mecanismele“ strategiei divine, subtilitățile acțiunii dumnezeiești. Dar cu mintea mea omenească – un dar, totuși, al Celui de Sus – nu-mi pot reprima un comentariu, deși știu că risc să mă confrunt cu o grea și primejdioasă „piatră de poticnire“. Libertatea e – o știm și din experiența cotidiană a lumescului – o valoare greu de administrat. În rezumat, lucrurile stau astfel: dacă Dumnezeu hotărăște să dăruiască omului libertatea, atunci El trebuie să Se îngrijească de însuși temeiul libertății: alternativa. Ca să poată alege, omul trebuie să aibă dinainte, mereu, cel puțin două căi posibile. Dar asta e un fel de a spune că, pentru a stimula exercițiul libertății, Creatorul trebuie să „furnizeze“ și materia primă a căii greșite, varianta rea a opțiunii. Într-o lume care nu oferă decît soluții binecuvîntate, drumuri garantate, evoluții netede, nu prea ai de ales. A alege între două sau mai multe „bunătăți“, toate „preferabile“ în sine, nu mai are nimic de a face cu dramatismul opțiunii. Prin urmare, e musai să intre în scenă binele „deviat“, fals, înșelător. Adică răul. Să înțeleg, atunci, că, de dragul libertății nestingherite a creaturii Sale, Dumnezeu a consimțit la existența răului? Da, răspund teologii. Așa se și explică apariția răului pe pămînt. Ca să fie liber, omul trebuie să poată alege liber. Dar, ca să poată alege cu adevărat, trebuie să aibă și posibilitatea de a alege greșit. Iar cînd alege greșit instituie, prin proasta folosire a libertății sale, autoritatea răului. Răul nu e de la Dumnezeu. E de la oameni, de la uzul defectuos al capacității lor de a alege.
Numai că lucrurile nu se opresc aici. Bun sau rău, „obiectul“ ales trebuie să fie atrăgător. Să-l aibă pe „vino-ncoa“, să seducă. Nu prea stai pe gînduri, nu „alegi“ cînd, de o parte, ai o zînă și, de cealaltă, o cotoroanță. Nimeni nu stă să delibereze, dacă nu e pervers, cînd are de ales între un vin bun și o infuzie de sare amară. De aceea, cînd Dumnezeu a luat hotărîrea să „promoveze“ libertatea, a fost „nevoit“ (dacă se poate spune așa) să se ocupe întrucîtva și de administrarea unei realități de maxim echivoc: ispita. Omul nu poate alege decît dacă cedează unei tentații. Iar alegerea lui e cu atît mai prețioasă cu cît se opune mai tenace unei tentații mai acute, mai perfid invadatoare. Dar cine pune pe lume asemenea tentații? Și mai ales cine pune în adîncul meu sensibilitatea impură pentru tentațiile rele? Răspunsul la îndemînă e: diavolul. Nu mă satisface. Pentru că atribuie diavolului o anvergură cvasi-egală cu a lui Dumnezeu. Cred, mai curînd, că și ispita vine tot de la Dumnezeu, ca jertfă de Sine în grija pentru funcționalitatea autentică a libertății omenești. „Accept să creez ființe și împrejurări atrăgătoare (chiar dacă ele comportă riscul rătăcirii) și, mai mult, accept să creez, în om, disponibilitatea de a aspira către ele și de a le savura. Altfel alegerile sale bune nu vor fi decît reflexe subînțelese, simplu instinct de conservare morală.“ Știu, e o îndrăzneală să pui vorbe în gura lui Dumnezeu. Dar ar fi o ipocrizie să nu spun ce cred (deocamdată). „Nu ne duce pe noi în ispită“ implică, oarecum, acest tip de situație, în care creatorul lucrează, mîntuitor, și prin „ispită“. Evident, termenul grecesc nu e atît de monocrom. „Peirasmos“ înseamnă ispită, dar și „probă“, „punere la încercare“, „confruntare cu limita proprie“. Iar Sfinții Părinți s-au străduit să explice că sensul acestui pasaj din Rugăciunea Domnească nu e „nu ne ispiti“, ci „apără-ne de căderea în ispită“. Eu rămîn, totuși, suspendat în tulburarea mea. Mă aflu, iată, într-o biserică, la un parastas. Dintr-odată, trece pe lîngă mine o doamnă atrăgătoare, a cărei pietate nu reușește să camufleze farmecul alcătuirii ei trupești. Mă uit păcătos. Apoi mi se face rușine. Sînt într-o biserică! Și încă la un parastas! Dar nu mă pot apăra de întrebarea: cine a creat aceste forme perfecte, această armonioasă apariție? Și, mai ales, cine a așezat în mine interesul pentru acest tip de reușită creaturală? De ce am ce vedea și de ce am ochi care să vadă? Dacă mi se spune că autorul întregii împrejurări e Satana, atunci intru în panică: îl credeam mai puțin puternic și mai puțin… talentat. Ca să nu mai spun că speram să nu-l văd umblînd vraiște prin sufletul meu și prin carnea mea, ca și cum ar fi la el acasă. Dacă acesta e prețul libertății mele, nu sînt sigur că sînt gata să-l plătesc…
(va urma)
