„O nouă piesă din puzzle-ul interbelic“

Așa sună dedicația pe care doamna Irina Nastasă-Matei a avut amabilitatea să mi-o scrie pe recenta sa carte, tocmai lansată la Gaudeamus, despre Educație, politică și propagandă. Studenți români în Germania nazistă. Aceasta mergea la pachet cu un alt volum, co-editat alături de neobositul Rostas Zoltan, despre Alma mater în derivă. Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice. Nu aș fi făcut indiscreția de a menționa această dedicație dacă ea nu ar fi rezumat, într-un fel, întreaga întreprindere a Cooperativei Gusti, deja o instituție intelectuală în toată puterea cuvîntului. Această inițiativă de cartografiere „la firul ierbii“ a „arhipelagului gustian“ se desprinde acum, explicit, de domeniul „studiilor gustiene“, pentru a privi interbelicul nu doar prin prisma acestora, ci și prin aceea a altor problematici conexe. Demersul rămîne fidel unei abordări meticuloase a vieții și practicilor cotidiene, un soi de etnografie instituțională devenită marca definitorie a ineditului grup constituit de Rostas Zoltan. Privită în perspectiva unei producții intelectuale deja consistente și coerente, această abordare ne apare azi ca un soi de deconstructivism, dar nu în maniera postmodernă, ci sui generis reconstructivist – dacă se poate spune astfel: adică o deconstrucție prin reconstituire. Afirmația ar fi un truism sau ar fi chiar lipsită de sens dacă această miză științifică și morală nu ar merge în paralel cu un curent istoriografic încă dominant în societatea românească, ce operează o dublă mitizare – fie hagiografică, fie demonizantă – a epocalismului interbelic, căreia „cooperativiștii“ i se opun sistematic, dar cu o încăpățînare senină.

Mitizarea la care ne referim este oarecum explicabilă prin criza generală de legitimitate prin care a trecut (mai trece?…) România după căderea comunismului. În acest context post- (și anti-)comunist, perioada interbelică a devenit un soi de nou mit al originii: nu ne mai tragem din Decebal sau Traian, ci din pămîntul ferm al renașterii interbelice. Sau, în mitizarea opusă, de acolo ni se trag blestemul totalitarismului vernacular și stigmatul nemărturisit al xenofobiei impunitive. În acest illo tempore interbelic își află originea, în ambele cazuri, adevăratele noastre tradiții intelectuale – „tradiții inventate“, ar fi spus, probabil, Eric Hobsbawm. Abordarea „cooperatiștilor“ opune ambelor tendințe, metodologic esențialiste și ideologic excepționaliste, interesul pentru diversitate și pentru cotidianul practicilor sociale dincolo de încadrările ideologice sau geopolitice. După ce au scris despre „Școala Gusti altfel“ și au aruncat o privire și la lumea diferită a comunismului, alcătuită din „bișnițari, descurcăreți și supraviețuitori“, iată că acum vorbesc despre „aspecte alternative“ ale vieții universitare interbelice. Demersul, în ansamblul său, ar putea fi comparat deci cu empirismul lui H.H. Stahl, care se opunea principial perspectivei „teologice“ (a se citi, în acest caz, ideologice) a contemporanilor săi, de la folcloriști la Lucian Blaga sau Mircea Eliade, căutînd, de pildă, ritualul Mioriței dincolo de „viziunea despre lume“ a acesteia și practicile sociale ale țăranului, dincolo de „satul-idee“ al lumii țărănești.

Atît Alma mater în derivă, cît și volumul despre Studenți români în Germania nazistă sînt niște fragmentarium, cărți-șantier, care deschid și ilustrează diverse teme „alternative“ de cercetare a lumii universitare interbelice. La o primă lectură, ni se dezvăluie „culisele“ universitare, dincolo de punerea lor festivistă în scenă, luptele cotidiene pentru ocuparea unui post de profesor, punînd astfel sub semnul întrebării mitul meritocrației neîntinate a epocalismului interbelic și, mai ales, ni se deschid alte orizonturi despre studențimea română, motivațiile și atitudinile ei, mult mai diverse decît am fi crezut. Este o problematică de durată lungă, care ne face să ne întrebăm, de pildă, care au fost, de-a lungul timpului, așteptările tinerilor care dădeau la facultate, cum și de ce își alegeau o disciplină sau alta și la ce le foloseau aceste alegeri în viața socială ulterioară. Complementar, Irina Nastasă-Matei pune problema mobilității studențești, a motivelor și traiectoriilor acestei vechi peregrinatio academica în perioada interbelică. În toate aceste privințe, nu știm mare lucru nici despre situația actuală, reprezentarea socială, din nou ideologizată, fiind că toți studenții nu așteaptă decît să plece în străinătate…

La o privire mai aprofundată, se conturează o problematică de maximă importanță: relația statului cu oferta universitară, în speță, construcția universitară a funcționarului, a acelei noblesse d’état indispensabile construcției naționale, care a produs însă „amploaiatul“ român, ironizat de Caragiale, dar și șomajul intelectual analizat de Dragoș Sdrobiș. De ce, cum și în ce fel s-a constituit deci funcționărimea de stat în România? A fost prinsă alma mater în derivă sau pur și simplu a furnizat materialul uman de care avea nevoie statul? Știm, de pildă, că aproximativ două treimi dintre potențialii „funcționari“ proveneau (între 1921 și 1933) din facultățile de drept și litere-filozofie, dînd astfel elitelor noastre de stat o definitorie notă umanistă și nu tehnică. Pe de altă parte, aflăm de la Irina Nastasă-Matei că doar aproximativ 7% din studenții români plecați la studii în Germania delicaților ani 1932-33 urmau dreptul/filozofia, față de o medie de 30% la nivelul ansamblului studenților. În plus, aflăm o serie de detalii despre Școala Superioară de Științe de Stat, această proto-INA cu o menire măreață, dar cu un statut academic incert. În sfîrșit, o primă comparație cu situația din Polonia aceleiași perioade ne scoate puțin din româno-centrismul nostru ușor parohial.

Toate aceste informații minuțios adunate și ordonate sînt „piese în puzzle-ul interbelic“, dar imaginea de ansamblu este încă vagă. În acest sens, unul dintre cei mai reprezentativi „cooperativiști“, Ionuț Butoi, emitea chiar o critică extrem de dură a „detailismului parțial și decontextualizat“ de care s-ar face vinovată o bună parte a cercetărilor grupului, adică „un fel de asimetrie în abilitățile și tacticile de cercetare: hiperspecializare pe un anume subiect, lipsă de interes și de acribie pe orice depășește respectiva «pătrățic㻓. Poate, dar semnificativ, în acest caz, mi se pare modul de a privi; despre toate cele care rămîn de văzut… mai vedem.

Așteptăm însă și vremea sintezelor…