Viena, octombrie 2018

● Sînt, pentru două luni, la Viena, ca cercetător invitat la un institut de studii avansate, fondat la începutul anilor ’80. Mă grăbesc să precizez, pentru simpatizanții mei din țară, că stagiul meu aici nu e finanțat de Soros (și, apropo, că nu sînt nici moștenitorul „pe viață“ al fundației sale din București, care, în fapt, nu mai există). Adaug, precaut, și că invitația mea în Austria nu e recompensa unor trocuri secrete, „aranjate“, în dauna României, de numeroasele servicii secrete din care fac parte. S-a întîmplat, pur și simplu, să țin o conferință aici, acum ceva timp, iar dna Shalini Randeria, rector al Institutului, mi-a propus să petrec un scurt stagiu de lucru la Viena. Asta anul trecut. Am refuzat generoasa ofertă, cu sentimentul că, la vîrsta mea, nu mai ai starea și energia pentru a te acomoda unor prelungite schimbări de domiciliu. Am decis, totuși, să accept, în toamna aceasta, reiterarea invitației, din dorința de a mă izola, terapeutic, fie și pentru două luni, de împestrițarea năucă a realității de-acasă. Deși, chiar și așa, nu prea reușesc. Mă uit pe ziare și mă intoxic. E un viciu pentru care sînt singurul vinovat. Nu mă pot abține să văd, zi de zi, cum toți se tăvălesc unii pe alții, la prețuri mici, dar cu glas mare și gesticulație patriotică. Tabere, subtabere, tabere „paralele“, partide șubrede, dar nervoase, un ministru al Justiției care își practică slujba ca un vajnic șef de cadre, miniștri ai Învățămîntului cu pregătire de corijenți, mari dezbateri despre rochiile dnei Carmen Iohannis, gazetari „celebri“ care explică tot și dau de pămînt cu toți „adversarii“, pe un interval stilistic pendulînd, nemilos, dar zglobiu, între bășcălia de circ, blestemul băbesc și furia golănească: ei sînt, de fapt, șefii „șefilor“, tartorii vieții publice, campioni ai „entertaining“-ului pe bază de șut și sudalmă. Dar o bună parte a presei noastre n-are nevoie de politicieni pentru a face rating. Lumea întreagă este, pentru gazetarii „profesioniști“, o colecție de țipete. „Știrile“ („Breaking news“) sînt ambalate într-o formulistică tocmai bună să producă o dambla generalizată. Am inventariat, pervers, limbajul cotidian al „meseriei“. Iată-l: „Bombă!“ (cu varianta „Bomba bombelor“), „Zguduitor!“, „Alertă maximă!“, „Tragedie!“, „Șoc!“, „Exploziv!“, „Avertisment îngrijorător“, „Cutremur!“, „Incendiar!“, „Panică la nivel ­înalt!“, „România plînge!“, „Cutare e la pămînt!“, „Lovitură grea pentru X!“, „Lovitură totală!“, „Dezvăluiri înfiorătoare!“. Cum să nu vrei să te izolezi de un asemenea asalt sado-masochist, alegînd – dacă ți se oferă ocazia – o parcelă de normalitate? Așa îmi apare Viena. Lume politicoasă și binedispusă, metrouri și tramvaie care funcționează riguros, străzi curate, restaurante cordiale și fără fasoane, mare expoziție Bruegel la Kunsthistorisches Museum, unde abia te poți strecura prin puzderia de vizitatori, dornici să se bucure de spectacolul istoriei și al creativității. Pe scurt, un loc în care firescul încă există, în care poți trăi tihnit, scutit de hăituiala unei administrații bezmetice și a unui invadator (și trivial) politicianism.

● Nu că n-aș avea ce bombăni, chiar și aici… (ca să vedeți că sînt „obiectiv“!). De exemplu, mă irită să mă uit la televizor și să văd că toate filmele oferite de programele locale sînt dublate în limba germană. Fenomenul e deja instalat în mai toate țările „civilizate“, ba chiar a existat și în România o propunere de acest fel, neadoptată, din fericire. Procedeul mi se pare scandalos. Mai întîi, el suspendă arta actoriei: Richard Burton, Smoktunovski, Mastroianni, Bette Davis, Alain Delon, Peter O’Toole, toți vorbesc nemțește, așa încît, profesional, ei nu există pentru privitor. Privitorul trebuie cocoloșit: trebuie scutit și de sunetul „alienant“ al unei limbi „străine“, și de efortul de a citi textul tradus pe ecran. Trebuie menajat! Să nu se obosească, să nu audă decît sunetul limbii materne și să nu se intereseze de talentul real al interpreților. Nu contează decît povestioara, peisajele și costumele. Globalizarea a învins! Mai puțin „multiculturalismul“… Dacă vreau să caut nod în papură, pot să merg și mai departe, invocînd, ipocrit, „corectitudinea politică“: păi, cum se poate ca o țară modernă, liberală, democratică, o țară plină de turiști din toate zările lumii, să evacueze, discriminatoriu, din spațiul ei cultural toate limbile diferite de limba „oficială“?! Nu e discriminare? Nu e atentat la libertatea de consum? De ce să nu mă pot uita la ce filme vreau, dacă nu știu germana?

…Mă aud gîndind astfel și nu-mi vine să cred! Ce ușor devine omul, chiar și cel mai puțin „pornit“, un propagandist al dreptății! Un apologet al vocabularului „conform“, al „progresului“ grijuliu, de ultimă oră! Iată, așadar, cum poți uita, fie și pentru o clipă, cît de frumos e la Viena, chiar dacă, la cinematograf și la TV, totul e dublat în altă limbă decît aceea a actorilor lor… În definitiv, vorba vechiului film: „Nobody is perfect!“ Adică, pe nemțește, „Niemand ist perfekt!“ Adică, pe românește: „Asta-i situația!“