3 februarie 2018

O stafie bîntuie pe sub fruntea dlui Călin Popescu Tăriceanu: comunismul! E referința care îi vine prompt pe buze cînd vrea să „înfiereze“ pe cineva. Președintele țării, dl Iohannis, e, de pildă, pentru șeful Senatului nostru, „comunist în fibra lui cea mai puternică“. Vrea să readucă în funcție sistemul represiv de tip bolșevic! După vizita dlui Timmermans, memoria dlui Tăriceanu e, din nou, răscolită de spectrul vechiului regim. Unii comentatori – spune domnia-sa – au avut, față de demnitarul european, aceeași atitudine pe care o aveau lingăii de pe vremuri cînd venea în vizită Nicolae Ceaușescu. E evident că dl Tăriceanu e marcat, în mai mare măsură decît noi ăștilalți, de trauma totalitară. Nu se poate contesta, de altfel, că a crescut lîngă un tată vitreg (Dan Amadeo Lăzărescu), vechi liberal, prizonier politic în închisorile Securității și obligat, ulterior, să se umilească colaborînd cu criminala instituție. Toți știm cît de greu trăiau, pe atunci, familiile oamenilor de bine. E posibil ca dictatura comunistă să fie și explicația dificultăților survenite, în junețea dlui Tăriceanu, de-a lungul formației sale intelectuale și profesionale. În liceu, persecutat de dictatură, a fost un elev obosit și trist. În clasa a XI-a avea 5 la română (gramatica română îl chinuie încă și azi), 6 la chimie, 4 la biologie, 4 la matematică. La fizică a rămas și corigent, ceea ce nu lăsa să se întrevadă viitoarea lui carieră de inginer… La Facultatea de Hidrotehnică s-a dovedit la fel de oprimat sufletește: a rămas repetent în anul II și n-a reușit să se distingă (cu note de 10!) decît la orele de „Atelier“ și „Practică în producție“. E drept, și-a dovedit înzestrarea mai specială obținînd, în anul IV, nota 8 la „Socialism științific“, o interesantă anticipare a viitoarelor lui simpatii de stînga. Pînă în 1989 s-a opus comunismului „rezistînd“ prin inginerie (ca alții „prin cultură“) și prin nițeluș modeling, sub bagheta celebrei Zina Dumitrescu. Abia după 1989 a asumat o identitate „de dreapta“, liberală, și a navigat, cu mare subtilitate ideologică, printre „meandrele“ autohtone ale „concretului“ politic. A fost și pro-Băsescu și anti-Băsescu, și pro-Ponta și anti-Ponta (respectiv pro-Dragnea) și pro-Crin Antonescu și anti-Crin Antonescu. A inventat o nouă doctrină liberală, printr-o îndrăzneață sinteză între liberalismul clasic, socialismul postcomunist și „conservatorismul“ postsecurist (PC Dan Voiculescu). Privind retrospectiv, dl Tăriceanu ar trebui să recunoască, totuși, că a avut și nițel noroc cu „evenimentele“ din decembrie 1989: a ajuns pe prima scenă a țării fără să aibă de raportat mari isprăvi, a devenit campionul „bilețelului roz“, stă, cu 6-8% din voturi, în poziția omului nr. 2 din stat și vorbește românește cu un ușor accent de „fără frecvență“. Mai-mai că îți aduce aminte de unii demnitari comuniști… Pe de altă parte, dacă ar fi fost acuzat, pe vremuri, de „mărturie mincinoasă“, n-ar fi apucat să se războiască nici cu Justiția, nici cu „statul paralel“. Ar fi fost, mai întîi, încarcerat și, eventual, pus să semneze vreun angajament de… loialitate. Așa, stă fudul la guvernare și dă de pămînt cu cei care-l acuză. E un fel de martir fără martiraj, un fel de Havel fără disidență, un fel de ideolog fără ideologie. Pe scurt, un spectaculos ambalaj. De-aia și mor, probabil, doamnele după elegantele lui costume…

5 februarie 2018

Știați că, peste vreo lună, România e oaspete de onoare la marele Tîrg Internațional de Carte de la Leipzig? Păi, nu prea aveați cum să știți, dacă nu citiți presa germană, care e deja plină de articole pe această temă. Nu demult, 20 de gazetari nemți au vizitat România, ca să pregătească mediatic evenimentul. Organizatorii străini au trecut, oricum, prin momente grele: de peste doi ani se străduiesc să pună bazele unei colaborări eficiente cu autoritățile românești. Au luat la rînd fiecare nou ministru al Culturii, fiecare nou președinte al Institutului Cultural Român și nu pot fi siguri că ceea ce au negociat cu unul rămîne valabil și pentru ceilalți. De regulă, în asemenea impozante momente, fiecare țară invitată cu titlu de onoare își trimite la ceremonie reprezentanți de vîrf. În 1998, ultima dată cînd România a mai fost în această situație, au participat la lansarea Tîrgului președintele țării și ministrul de Externe. De data aceasta, președintele țării s-a declarat indisponibil. La fel, ministrul Culturii. În ultima clipă, s-a decis – slavă Domnului! – să fie prezent măcar ministrul de Externe. Dar subiectul nu e interesant pentru presa locală. S-ar zice că administrația de stat și mass-media nu văd, într-o astfel de împrejurare, decît un fel de șușanea provincială, fără relevanță, fără obligatoriul nimb de „breaking news“. Vorba lui Pristanda: „Altele avem noi în sufletul nostru!“ Cultura e, oricum, tratată la noi ca un ornament periferic. Dacă faci inventarul emisiunilor și rubricilor culturale dedicate de televiziuni și ziare artelor (plastică, muzică, arhitectură), literaturii, ideilor, te sperii. Nu ni se oferă decît gherilă de partid și bîrfă de cartier rău-famat. TVR Cultural e desființat, emisiunea dnei Mirela Nagâț e scurtată, artiștii sînt prezenți mai curînd în dezbateri politice. Și de pretutindeni auzim o limbă română stîlcită de ignoranță și proastă creștere. Dar nu-i nimic! Vine Centenarul și o să arătăm noi mapamondului de ce sîntem în stare…