Note, stări, zile

● Pe vremuri, Nae Girimea era frizer. Acum e șef de partid și mare mahăr…

● Prestigiul omului (și justificarea lui cosmică, de vreme ce este zenitul, centrul lumii create) se bizuie pe trei virtuți incomparabile: 1) Ingeniozitatea (capacitatea de a imagina și înfăptui unelte și soluții sofisticate); 2) înzestrarea artistică (capacitatea de a produce, în chip misterios, surse de bucurie și reflecție pentru semenii săi) și 3) simțul gratuității (capacitatea de a resimți, ca necesară, inutilitatea pură, adică de a găsi un sens în fapte și obiecte fără scop). Toate aceste trei virtuți sînt reductibile la una singură: plăcerea jocului, a jocului elaborat, serios, fără alt rost în afara euforiei pe care o provoacă și o întreține. Dar mai e ceva: incapacitatea omului de a se identifica, suveran, cu propria „excepție“, cu propria supremație. Totul – și mai ales existența sa însăși – culminează, pentru el, nu în calmul unei certitudini stimulatoare, ci în interogativitate: se pune mereu în discuție, își suspectează excelența (cînd nu e atins de subumanitatea suficienței), nu își ajunge sieși. Cu alte cuvinte, nu suportă „neatîrnarea“, gîndul că își e singura instanță, singurul temei, singura „înălțime“. Are nevoie, prin structură, să se raporteze la un reper aflat dincolo de orizont și de cer, adică dincolo de sine. De aici încolo începe drama: un amestec de perplexitate și speranță, de anvergură și nimicnicie, de sublimitate și cădere. Pînă acum nu s-au găsit, pentru a face drama suportabilă, decît două soluții: resemnarea (cu subtonul uitării de sine) și rugăciunea…

● Încerc să fac ordine în arhiva personală (enormă, pestriță, dezordonată) și descopăr, bucuros, lecturi de tinerețe, consemnate cuminte, comentate din cînd în cînd, martori ai unei deprinderi vii, voluptuoase, fără echivalent în frecventarea substitutelor ei de azi: Internet, mass-media, socializare și informare online. Nu le subestimez nici pe acestea și nu le exclud. Simt doar că ceva din spectrul plăcerilor mele juvenile se stinge. Probabil și din vina mea. Și nu e vorba numai de practica propriu-zisă a lecturii, ci și de un inventar de autori frecventați atunci în chip firesc și trecuți, între timp, în registrul solemnității de manual, al gloriei statuare, strict ornamentale (dacă nu sînt, de fapt, aproape uitați…). Mai jos, cîteva mostre din caiete pe care nu le-am mai frunzărit de foarte multă vreme:

Georges Bernanos (Dialogue des Carmélites): „Știți, într-un anumit sens, Frica este, totuși, fiica lui Dumnezeu, răscumpărată în noaptea Vinerii Mari (…). Ea stă la căpătîiul oricărei agonii și mijlocește în favoarea omului.“

Sau: „…trebuie să fii detașat de tot, dar mai ales de propria ta detașare.“

Sau: „Cînd vrei să te umilești cu orice preț, riști să depășești măsura. În smerenie, ca în orice altceva, depășirea măsurii stimulează orgoliul, iar acest tip de orgoliu e de o mie de ori mai subtil și mai primejdios decît cel obișnuit, care nu e, adesea, decît o vană gloriolă lumească…“

Henry de Montherlant (Le Démon du bien): „…în materie de căsătorie, toată lumea minte (…); (…) o complicitate generală face ca această instituție să subziste.“

Sau: „…căminul nu trebuie să fie locul în care stai, ci locul în care revii.“ Pe aceeași temă (se vede treaba că, pe vremea acestei lecturi – aveam vreo 20-23 de ani – colecționam comentarii „cinice“ despre căsătorie) este invocată o vorbă a doamnei Tolstoi, despre celebrul său soț: „Nu pot să-l suport, pentru că nu suferă și pentru că scrie.“

Arthur Koestler (Darkness at Noon): „…confruntarea cu moartea modifică mecanismul gîndirii și produce cele mai surprinzătoare reacții. Ca mișcările unei busole, aduse în apropierea polului magnetic.“

Sau, despre deosebirea dintre istorie și politică: „Un matematician a spus odată că algebra este știința leneșilor: nu-l rezolvă pe x, ci operează cu el ca și cum l-ar cunoaște. În cazul nostru (al comuniștilor, n.m., A.P.), x reprezintă masele anonime, poporul. Politica înseamnă să operezi cu acest x fără a-ți bate capul cu adevărata lui esență.“

Și, pour la bonne bouche, Nichita Stănescu: „Umbra copacului nu dispare, în mod necesar, odată cu apusul soarelui, ci, în mod evident, odată cu moartea copacului.“

Și: „A suporta durerea în mod direct e îndurabil, dar neîndurabil este și insuportabil a suporta înțelesul durerii.“