Încercarea de a face ordine în haosul arhivei proprii e un balans epuizant între surpriză, plictiseală, epuizare, vanitate și candoare. Regăsești inventarul uitat al naivităților juvenile, al tatonărilor fudule, al aspirațiilor care te-au modelat. Refaci traseul ambițiilor, al iluziilor și al nesiguranței formative, traseul accidentat la capătul căruia ai devenit ceea ce ești sau ceea ce crezi că ești. Uneori citești stingherit pagini pretențioase de jurnal, alteori descoperi note obscure, pe care nu le mai poți situa în timp, sau exerciții îndrăznețe de reflecție „originală“. Era o vreme cînd nu te temeai de ridicol… Dar și cînd, purtat de o nevoie abstractă de creativitate, de o difuză poftă de expresie sau de vreo împrejurare provocatoare, obțineai neașteptate eseuri duios aurorale, a căror prospețime pare să-ți fie, azi, străină… Spre ilustrare, propun un text scris, cred, în prima parte a anilor ’70.

Despre taclale

Pentru exercițiul inteligenței, taclalele sînt aproape un drog, un stimulent halucinatoriu. Ele mimează ideea, pentru a o provoca. Sînt, în fond, un mod de a pregăti, printr-o manevră aparent stearpă, saltul gîndului de la replică la idee. Cam același rost trebuie să fi avut, pentru alchimiști, perpetua amestecare a substanțelor în mojar: o răbdătoare invocație către posibil, un exercițiu de așteptare. Taclalele mențin spiritul într-o stare de absolută disponibilitate. Sînt un fel de a avansa bătînd pasul pe loc. Ele întrețin „sosul“ incert, haosul fecund, focul mocnit, pe socoteala cărora poate apărea, oricînd, gîndul revelator, deschiderea edificatoare. Cine plasează taclalele în teritoriul gratuității, al dezordinii, al lipsei de substanță, nu înțelege dimensiunea lor propedeutică. Ceea ce trebuie înțeles este că ele nu sînt decît „formă“, fermentație pregătitoare, extremă deschidere către un drum încă neanticipat. Taclalele pot fi, chiar pentru cel care rămîne spectator în raport cu ele, o inițiere în fiziologia spiritului. În economia „omului căzut“, spiritul a ajuns să fie un soi de bălmăjeală tenace, din care doar uneori, imprevizibil, țîșnește cîte o notă pură. Pentru ca nota aceasta să se exprime, să crească, să fie auzită, e nevoie de bălegarul taclalei, de îngrășămîntul ei promiscuu, de rampa de lansare a retoricii ieftine, a cabotinajului. Taclalele pot fi, desigur, și așteptarea unei idei sortite să nu vină niciodată. Dar, atunci, nu insuficiența lor intră în joc, ci aceea a protagoniștilor, deveniți simpli palavragii.

Ceea ce înseamnă că nu orice tacla e eficace în ordinea gîndirii. Dezordinea taclalei trebuie bine „regizată“, grădinărită, alimentată cu un combustibil adecvat. Taclaua fecundă e una orientată spre idee, chiar dacă întîrzie, programatic, în mahalaua ei. Cînd, dimpotrivă, taclalele devin un mod întîmplător de a omorî timpul, cînd „subiectul“ lor sau modul lor de desfășurare cad sub centura inteligenței, bălăcindu-se în complezent, șablonard și insipid, atunci, în loc să conducă spre un asediu, spre aventură intelectuală, spre imprevizibil, ele eșuează într-o domestică somnolență, într-o impersonală sporovăială, într-un zgomot steril, fără perspective.

Plonjon în actualitate (20 martie 2017)

Pe forumul unui articol publicat azi, în care vorbesc despre ușurința cu care unii politicieni români aleg să țină, în străinătate, discursuri în limbi pe care le cunosc cu totul insuficient, un comentator exasperat scrie: „Iar te iei de preşedintele Constantinescu, Pleşule? Nu-ţi înţeleg deloc răutăţile. Nu crezi că ar trebui altcineva să se ocupe de fostul preşedinte, nu un colaborator, care a mîncat o pîine de la el?“ Da, m-am referit și la președintele Constantinescu: nu pentru că am ceva cu el, ci pentru că se face mereu prezent pe scena publică, în postùri care nu i se potrivesc. Dar dincolo de iritări private, ceea ce rezultă din textul preopinentului meu (Joe Neguț, pour ne pas le nommer…) e că, în concepția dumisale, eu eram plătit ca, ministru de Externe, din salariul președintelui. Îmi dădea pîine. Iar eu, în loc să zic mersi că m-a scăpat de inaniție, îl critic nerecunoscător. Adevărul e că și eu, și dl Constantinescu „mîncam pîinea“ poporului. Ne adăpam de la buget. Ideea că eram „subvenționat“ de Cotroceni (cînd nici măcar n-am fost numit în post la propunerea președintelui) e o capodoperă de justiție proletară, de morală cetățenească, de cultură democratică. Aferim! Așa să fie, așa să gîndim, așa să votăm…