Note, stări, zile
25 noiembrie 2016, Varșovia
Reîntîlnire cu Adam Michnik la Varșovia. Socotește că Polonia se află într-un galopant proces de „putinizare“. Biserica catolică, altădată solidară cu luptătorii anti-regim ai „Solidarității“, a devenit de un conservatorism țanțoș, cu totul aservit guvernului. (Aflasem și eu că, de curînd, Iisus Hristos a fost înscăunat ca „rege al Poloniei“, printr-o ceremonie girată de însuși președintele țării. Cu alte cuvinte, Polonia e, simultan, republică și monarhie, și cu slănina-n pod, și cu sufletu-n rai. Se desăvîrșește, astfel, o inițiativă mai veche, din 1656, cînd „regină“ a patriei poloneze a fost declarată Fecioara Maria. Un fel de a spune că, la ora actuală, Ea a devenit „regina-mamă“…) Adam îmi spune, melancolic, că a ajuns din nou, la bătrînețe, „disident“, țintă a politicii de stat. Ce i se reproșează? Pare de necrezut: e „omul lui Soros“! Carevasăzică, avem de a face cu o modă în curs de generalizare. Înainte erau „agenturili“, acum e octogenarul iudeo-maghiaro-american, pe post de Bau-Bau planetar. Cînd a finanțat ONG-uri ungurești, a fost clasat la evrei masoni. Cînd a finanțat ONG-uri românești, a căpătat nimbul sumbru de „om al ungurilor“. Cînd a sprijinit societatea civilă în Rusia, a căpătat stigmatul de agent american. Pasul următor ar fi să-l împachetăm într-o rachetă NASA ca să răspîndească „sorosismul“ la nivel galactic…
10 decembrie 2016, București
E foarte interesant („specific național“?) ce bombăneli (birocratice, partinice, grobiene) încasează dl Dacian Cioloș. E libertate! Putem să-l facem fiul natural al miliardarului Soros, eminența cenușie a dezastrului de la Colectiv, bubos, stupid, impostor, cinic și tot ce ne mai trece prin capul nostru „obiectiv“, „analitic“, „deontologic“, golănesc. E clar: dl Dacian Cioloș nu e ce trebuie. Nu e pe placul românului. Nu se înfurie ca un milițian, nu dă capete-n gură preopinenților, nu se dă mare. Nouă ne plac circarii, băieții de băieți, istericii de bodegă. Ăia da! Sînt „haioși“, distractivi, tîlhari veseli și caftangii de cartier. Cu de-alde Cioloș ne plictisim! Așa că dăm cu el de pămînt. „Opinia publică“ e modelată, la noi, pe un ton răstit, de inși care, pînă una-alta, n-au făcut nimic pentru țărișoară, dincolo de un zgomot de iarmaroc. Inși de care, peste cîțiva ani, nu-și va mai aminti nimeni. Competența e luată peste picior de campioni ai tupeului, onestitatea e batjocorită de saltimbanci de duzină, decența e înfierată de vedete ale nerușinării. Așa stînd lucrurile, nici că mai contează cine ne conduce. Ecranele de televiziune, foile de gazetă, sediile de partid sînt împînzite de impostori obraznici, bucuroși că sînt contemporani cu ei înșiși. Au cu toții un aer de eternitate infailibilă, de plimbăreți inamovibili pe coridoarele puterii și ale presei.
13 decembrie 2016, București
Alegerile parlamentare din acest an n-au provocat nici „analiștilor“, nici cetățeanului de rînd cine știe ce surprize. Era clar că PSD-ul va cîștiga (chiar dacă procentele sînt cam pipărate), era clar că liberalii au fost inapți și inepți din punct de vedere electoral, era clar că sudul teleormănean și Oltenia vor livra, încă o dată, un „model“ de disciplină electorală. Sînt și două vești consolatoare: USR a obținut un rezultat neașteptat de bun, iar partidele de extremă demagogică n-au avut deloc succesul pe care „românismul“ lor crîncen îl promitea. Cîteva noutăți, totuși: prezența la vot a fost mai mare la oraș decît la țară (poate și pentru că numărul sătenilor strămutați în mediul urban a crescut), Transilvania a fost mai inertă ca de obicei, PMP a obținut o victorie „la ață“, sub ALDE și sub UDMR (în ciuda energiei ofensive a liderului său). Nici un independent, de la Toader Paleologu la Elena Udrea, n-a căpătat votul necesar pentru a intra în forul legislativ al țării.
Ar fi însă cazul ca PSD, în ciuda marșului său glorios, să nu se bizuie pe un sprijin popular spectaculos. De fapt, au obținut 45% dintr-un total de 40% de votanți. Adică, dacă aritmetica mea e bună, din optsprezece milioane de alegători, au fost pro-PSD vreo trei milioane și jumătate. Nu e rău, dar nici euforic. Oricum, 60% din români n-au avut o motivație suficientă ca să meargă la urne. Adică sînt resemnați. Convinși că, orice-ar fi, nu se poate schimba mare lucru. Iar cei care se mobilizează înghit, la nesfîrșit, păcălelile găunos stîngiste debitate de aceleași personaje care stau la rampă de ani întregi. În această situație, nu ne pot ajuta decît cîteva aforisme și strigături strămoșești: „Asta-i situația!“, „N-o fi dracul chiar atît de negru!“, „Nu mor caii cînd vor cîinii!“, „Caii trag, boii mănîncă!“ etc. Ne vedem, dacă ne țin puterile, peste patru ani…
