Note, stări, zile
1974, vara, seminar Descartes,
cu Gabriel şi Sorel
Spre sfîrşitul celei de-a patra meditaţii metafizice (Méditations touchant la première philosophie, 1641), Descartes propune patru tipuri de „smerenie“, necesare pentru a diminua riscul unui prost amplasament al gîndirii. Eroarea decurge, în genere, dintr-un dozaj defectuos între voinţa noastră de cunoaştere şi capacitatea noastră de înţelegere. Vrem ceea ce nu putem şi nu valorificăm deplin ceea ce ne stă în putere. Vrem infinit de mult înăuntrul unei înzestrări limitate. Iată, într-o versiune simplificată, cele patru sugestii rectificatoare ale lui Descartes (introduse prin formule de tipul „je ne dois pas me plaindre“, „nu trebuie să mă plîng“): 1. Nu trebuie să mă plîng că nu înţeleg mai mult decît înţeleg (ci, mai curînd, să fiu mulţumit că înţeleg şi atît). 2. Nu trebuie să mă plîng că mi-e dat să vreau să înţeleg mai mult decît pot înţelege (ci să fiu recunoscător că mi s-a dat facultatea de a voi în chip nelimitat). 3. Nu trebuie să mă plîng că am fost înzestrat cu mai multă libertate decît pot duce (ci să admit că nu ştiu să o folosesc. Cu alte cuvinte, faptul că, fiind liber, aleg, adesea, prost nu dovedeşte imperfecţiunea lui Dumnezeu, ci insuficienţa mea). 4. Nu trebuie să mă plîng că nu pot cunoaşte în mod absolut (ci să mă bucur de puterea pe care mi-a dat-o Creatorul de a nu mă pronunţa cu privire la lucrurile pe care nu le ştiu).
Foarte înţelept, neaşteptat de pios, dar oarecum previzibil. Riscul care însoţeşte în permanenţă dimensiunea sapienţială a filozofiei e cuminţenia solemnă, monumentalizarea (şi, uneori, elaborarea sofisticată) a locului comun. Pe scurt, am mereu motive să bombăn...
Joi, 30 ianuarie 1969
Mă frapează, uneori, fisura existentă, potenţial, între „omul de cultură“ şi insul creator. Pe de o parte acumularea (cultura e întotdeauna „vastă“, „întinsă“, „generală“ etc.), pe de alta explozia. Cu specificarea că nici acumularea nu duce, în mod necesar, la explozie, nici explozia nu are loc, în mod necesar, pe bază de acumulare. Dar explozia e expresie de sine, în vreme ce acumularea e, mai degrabă, uitare de sine. Există, în alcătuirea omului de cultură, o componentă de camuflaj. Cultura pură şi simplă compensează şi ascunde, în anumite cazuri, o sumedenie de precarităţi: sterilitatea, de pildă, sau lipsa spontaneităţii, sau şubrezenia instinctului vital. Am întîlnit „culturali“ pentru care cultura e şansa de a fi „ştiutor“, chiar dacă nu înţelegi mare lucru. Înlocuieşti reflecţia prin citat, invenţia prin sursologie. În variantele sale reuşite, omul de cultură e un temeinic culegător. Semănător, întruchipare a vervei seminale, e însă, numai individul dotat pentru creativitate. Evident, nu se poate merge la extremă, nu se poate paria pe antagonismul de principiu al celor două vocaţii. Creatorul nu e, neapărat, un geniu incult, iar omul de cultură nu e, neapărat, un arhivar fără imaginaţie. Cultura, chiar necreatoare, are un rost şi o demnitate aparte: e teritoriul memoriei, instanţa care are grijă ca nimic (mai ales nimic din prestaţia creatorilor) să nu se irosească, să nu sfîrşească în neant. Cultura subminează tenace timpul şi moartea. S-ar spune că, în vreme ce creaţia e marea ofensivă a umanităţii, cultura e defensiva ei. Prima ne dă libertate şi îndrăzneală, a doua e consolatoare şi înţeleaptă. Creatorul face investiţii, omul de cultură inventariază, strînge capital. Sînt, împreună, combustibilul aceluiaşi drum.
Duminică, 2 februarie 1969
...Tăcerea cimitirelor. Nobilă şi respingătoare.
Marţi, 4 februarie 1969
Din păcate, talentul nu e, uneori, decît îndemînarea de a scrie bine chiar dacă n-ai nimic de spus.
Duminică, 16 februarie 1969
Lectura: un mod de a arunca în aer toate formele de sedentarism. André Gide, Les nourritures terrestres (1917): „...Şi după ce mă vei fi citit, aruncă această carte – şi pleacă. Aş vrea ca ea să-ţi trezească dorinţa de a pleca, de a pleca de oriunde, din oraşul tău, din familia ta, din odaia ta, din cugetul tău. Nu lua cartea mea cu tine (...). Cartea mea să te înveţe să te ocupi mai mult de tine decît de ea, apoi de tot restul mai mult decît de tine“.
