15 iunie 

Un biolog, mare specialist în furnici, spune, la începutul conferinţei sale, că e mai greu să ne închipuim planeta fără furnici, decît fără oameni. Fără furnici, natura ar arăta altfel. Mai prost. Fără oameni ar lipsi, evident, tot ce ţine de cultură, dar lumea înconjurătoare nu numai că nu s-ar dezechilibra, dar, dimpotrivă, ar fi mai vitală şi mai igienică, recuperînd rapid ceea ce prezenţa umană a dereglat în măruntaiele ei. Fără oameni, lumea ar înflori... 

Biologii fac adesea observaţii pasionante, pe care, din păcate, nu se străduiesc să le ducă spre ultimele (sau măcar penultimele) lor consecinţe. Declaraţia de mai sus ar merita fie şi o rapidă reflecţie marginală. Dacă omul nu e indispensabil şi, de fapt, nici măcar binevenit în marele spectacol al naturii, înseamnă că, în evoluţia speciilor, el e un element perturbator, venit pe altă linie decît cea care a întemeiat armonia ansamblului. Apariţia omului e divagatorie: un accident de parcurs sau opera unui demiurg rău (sau stîngaci). Dacă dimpotrivă el e, cum spune Darwin, încununarea treaptei supreme a scării zoologice, atunci e de neînţeles de ce tot ce e natură sub- şi pre-umană s-a „mobilizat“ pentru a produce un rebut, un agent toxic, menit parcă anume să-şi dizloce temelia, să-şi dinamiteze antecesorii. Cu alte cuvinte, există două posibilităţi: ori omul e o greşeală de ultimă instanţă, care compromite construcţia globală, ori întreaga construcţie e defectă, de vreme ce şi-a pregătit singură implozia. Dinaintea unei asemenea perspective speculative e preferabil, recunosc, să studiezi sociabilitatea furnicilor, felul lor de a comunica, mai eficient, uneori, ca acela al oamenilor. Fapt e că, în urma cercetărilor de zoologie, omul iese întotdeauna prost. 
 

18 iunie 

La un seminar internaţional despre comunism, cineva observă că, de vreme ce comunismul a fost asumat şi practicat adesea ca o religie, se poate pune întrebarea: în ce măsură comuniştii se pot converti (la o altă „religie“). Răspunsuri posibile: 1) Da, mai ales dacă n-au fost aderenţi autentici (true believers). 2) Nu, dacă au fost aderenţi autentici. În cel mai bun caz, ei îşi „acomodează“, prudent, discursul, etalează, eventual, flexibilităţi de conjunctură, mimează conversiunea, dar rămîn, în adînc, fideli formaţiei şi opţiunii lor iniţiale. Problema însă e alta: o anumită elită intelectuală (preponderent occidentală) refuză să-şi ia distanţă faţă de utopia soluţiei comuniste. Cu alte cuvinte, chiar dacă (3) există convertiri individuale viguroase (Arthur Koestler, François Furet, Bronislaw Geremek etc.), nu există încă o convertire globală în raport cu experienţa comunistă. Ea rămîne, în continuare, plauzibilă, necompromisă, dacă nu direct dezirabilă. Ceea ce e de negîndit în cazul nazismului, e încă acceptat în cazul celeilalte extreme. Dovada: despre nazism se vorbeşte, în dezbaterile publice, pe un ton critic şi acuzator (ceea ce e perfect normal), dar despre comunism se vorbeşte „analitic“, „ştiinţific“, la rece, cu discrete nuanţe de căldură „înţelegătoare“ (ceea ce e inechitabil moralmente şi incorect metodologic. Ori adoptăm discursul de condamnare în ambele cazuri, ori adoptăm, în ambele cazuri, calmul investigator. Inadmisibilă e dubla măsură).

20 iunie 

Tendinţa enormei literaturi exegetice privind parabolele evanghelice este – cu unele, puţine, excepţii – aceea de a extrage din lectura textelor o doctrină coerentă, un sistem de reguli morale, anunţuri profetice şi sentinţe înţelepte, care, laolaltă, ar alcătui substanţa unei „filozofii“ creştine, susceptibile a se fixa într-o ideologie. Puţini iau notă (Paul Ricoeur de pildă) de subtila şi semnificativa „incoerenţă“ doctrinară a parabolelor luate în ansamblu. Ele încurajează, mai curînd, flexibilitatea hermeneutică, libertatea lecturii, efortul de adaptare a gîndirii la bogăţia infinită a cazurilor şi circumstanţelor individuale. Există parabole care pun accentul pe faptă şi altele care recomandă contemplativitatea. Unele stimulează radicalitatea comportamentală, altele discreţia, unele propun cuminţenia, altele riscul, unele inocenţa copilărească, altele maturitatea discernămîntului. „Modelele“ sugerate sînt recoltate, de regulă, din afara categoriei curente a „exemplarului“. Pe scurt, nimic nu e previzibil în parabole. „Filozofia“ lor e, credem, prima mare tentativă europeană de a submina ideologicul, de a demonta consecvenţele superficiale şi militantismul simplificator. O tentativă pe care Biserica instituţională nu pare să o fi asumat întru totul.