Să „faci pe deșteptul“ nu e în regulă: ești ori arogant, ori prost. „Să faci pe prostul“ e mai complex: poate fi o strategie de camuflaj, un mod de a ieși basma curată dintr-o capcană. Te prefaci că nu-nțelegi, că nu te-ai prins, că ai fost păcălit, manipulat etc. E drept că, uneori, dacă nu ești atent, dai senzația nu că „faci pe prostul“, ci că ești chiar prost. Fapt e că referința la inteligență și prostie e mult mai puțin prezentă pe scena publică decît ar fi cazul. Sînt preferate injurii groase, cu trimitere mai curînd spre vicii de comportament și de caracter decît spre vicii de gîndire. Orgolios, românul preferă, s-ar zice, să fie taxat drept „corupt“, „hoț“, „canalie“, „lichea“, „mincinos“, „mitocan“ decît să i se pună la îndoială inteligența. Admite că nu i ies toate pasiențele, că are și el „păcatele“ lui (omenești), că poate fi rău de gură, iute la mînie, ușor de ispitit spre mici sau mari derapaje. Dar să nu-i spui că „nu-i merge mintea“! Românul e „dăștept“! Atît de „dăștept“, încît știe să preschimbe și prostia, dacă e prea evidentă, în virtute: „sînt prost de bun…“, „prost am fost!“ (cu sensul: „m-am lăsat fraierit de cumsecade ce sînt“), „mare prostie am făcut!“ (cînd n-am obținut profitul așteptat, după ce am făcut ceva „bun“).

Și totuși, în tot ce faci, balansul între inteligență și prostie e definitoriu. Poți fi o lichea inteligentă (mai exact, „șmecheră“) sau o lichea perdantă, nătîngă. Poți să furi ca prostul sau ca „băieții deștepți“. Poți fi corupt ca o loază sau ca un mafiot de anvergură. Poți mirosi a canalie de la distanță sau poți să-ți ambalezi manevrele publice în așa fel încît să fii descoperit drept „canalie“ abia în al 12-lea ceas. Asta nu înseamnă că un defect grav devine mai puțin grav sau mai „simpatic“ dacă se asociază cu oarecare inteligență. În nici un caz! Numai că asocierea dintre dejecție și prostie e mai direct ofensatoare, mai grosolană și mai greu de acceptat cînd e „stilul“ cuiva ajuns în rîndurile „elitei“ politice. Prostia harnică, prostia țanțoșă, prostia volubilă, încîntată de sine, e respingătoare și, de fapt, inexplicabilă. Prostia nu e doar neînțelegere. E și nesimțire. Ce fel de alcătuire lăuntrică trebuie să ai ca să crezi că vei rămîne veșnic în funcție, că nimeni n-o să-ți descopere vreodată malversațiunile, că poți s-o faci lată, acoperit de o imunitate eternă? Cît de prost trebuie să fii ca să-ți ascunzi averile prin pereți și prin cavouri? Sau să-ți trîntești, neînfricat, o vilă hollywoodiană în văzul lumii, fără să-ți treacă prin cap că, la un moment dat, o să fii luat la întrebări? Și cîte altele…

Două exemple din realitatea imediată. Dna primar general (obrăznicuță, drăgălaș-castratoare, cochet-soldățească, viril-partinică) decide să organizeze un tîrg de sărbători în Piața Victoriei, acolo unde, de cel puțin un an, au loc proteste antiguvernamentale. Decizia cu pricina nu se poate pricepe decît în două feluri: A) Dna primar e atît de… candidă, încît n-a făcut nici o asociere între ideea de a organiza feerii zglobii dinaintea Guvernului și posibilitatea unor reacții de protest din partea „rezistenților“. Una-i una, alta-i alta! B) Dna primar a crezut că pune o piedică zdrobitoare (și foarte „’oață“) eventualelor tentative de „acțiuni“ de stradă. Ambele variante dovedesc o radicală inaptitudine de a gîndi politic în mod adecvat și, „cu toată dragostea“, un tristuț acces de stupiditate. Rezultatele s-au văzut.

Alt exemplu: la parada organizată cu ocazia Zilei Naționale asistă, cum e și firesc, președintele țării, alături de foștii președinți (cu excepția, justificată medical, a dlui Ion Iliescu), prim-ministru, foști și actuali miniștri (Apărare, Interne), oficiali de rang înalt (Avocatul Poporului, președintele CCR, procurorul-șef al DNA, șefi de partid etc.). Ostentativ, omul doi în stat (președintele Senatului) nu socotește necesar să fie de față. La fel, omul trei în stat (președintele Camerei Deputaților). De ce? Sînt „certați“ cu Cotroceniul! Și „pedepsesc“ Președinția printr-o absență simbolică. Cei doi domni se comportă, deci, ca și cum ar fi fost invitați la un chef de cartier și trag chiulul pentru că s-au supărat pe patronul restaurantului. E ca și cum ostașul ar spune: „Nu ies la atac! Nu-mi place căpitanul!“ Domniile lor nu fac nici o deosebire între umorile proprii și un eveniment sărbătoresc, de anvergură istorică. Mari patrioți de vorbe, pun mai presus o antipatie privată, o luptă politică de conjunctură, de rolul public pe care, dată fiind poziția lor în stat, sînt obligați să-l asume. „I-am tras o lui Iohannis!“ – își vor fi spus ei între ei, făcîndu și cu ochiul. În realitate, „au tras-o“ țării, românilor și – nici n-or să creadă, nici n-or să-nțeleagă – și-au tras-o lor înșile. Au dovedit, prostește, că, pentru ei, micile calcule de gașcă, țîfna provincială, de funcționar ofuscat, au mai multă greutate decît simbolurile naționale. Puteau fi nobili, dovedind că nu amestecă borcanele, puteau fi abili, demonstrînd că știu să salveze aparențele, pe scurt, puteau fi inteligenți. Dar au preferat, jigniți, să întoarcă spatele țării. De dl Tăriceanu nu mă mir prea mult. Nu mai am nervi să țin evidența la zi a „naivităților“ sale… Dar pe dl Dragnea l-aș fi crezut nițel mai șmecher. Mă rog, nimeni nu e perfect…