Naţional-populism

În campania electorală din 2007, Nicolas Sarkozy a spus că va fi „preşedintele Franţei care se scoală devreme“. Suna frumos şi convingător, consilierii care i-au dat ideea şi-au meritat banii: formula era „dincolo de clase sociale“, îi includea şi pe proletari, şi pe antreprenori, şi pe agricultori, în numele eficienţei şi hărniciei. Acum nu mai e clar al cui preşedinte a fost. Unii îi reproşează că a devenit „preşedintele celor bogaţi“ (dar aceste reproşuri sînt prea marcat stîngiste pentru a fi plauzibile) sau că „a ridicat o parte a Franţei împotriva celeilalte“. În ultima perioadă a mandatului său, au fost luate cîteva măsuri de stimulare a economiei şi a pieţei muncii care s-ar putea să-şi arate efectele asupra întregii Franţe (dar asta se va vedea mai tîrziu). Senzaţia că i-a ridicat pe unii împotriva altora provine mai ales din discursul său cu accente prea categorice uneori, dintr-un ton de o fermitate vecină cu răsteala în împrejurări în care francezii erau obişnuiţi, de la predecesorii actualului preşedinte, cu o anume eleganţă verbală (goală la Chirac, perfidă la Mitterrand, ironică şi subtilă la De Gaulle). Sarkozy părea un personaj sigur de sine cînd a candidat la preşedinţie: afirmaţiile răspicate creau impresia unei inteligenţe vii şi pragmatice. Ajuns la Palatul Élysée, a devenit un ins grăbit şi hiperactiv, nerăbdător să demonstreze (ce?) şi nemulţumit că presa şi cetăţenii nu-l înţeleg. N-a ezitat, în împrejurări neconvenabile, să-şi exhibe nervozităţile, cu o spontaneitate demnă de o cauză mai bună. Or, într-o postură ca a sa, astfel de reacţii n-au făcut decît să-i scoată la iveală mediocritatea (ca preşedinte; ca ministru de Interne era mai bun). E, într-un fel, şi victima împrejurărilor: în vremuri de criză, Franţa ar fi avut nevoie de un preşedinte cu viziune (ale cărui decizii s-ar fi răsfrînt, evident, şi asupra întregii Europe). Or, Sarkozy s-a dovedit departe de aşa ceva.

Dar nici adversarul său Hollande nu a dat pînă acum vreun semn bun în această direcţie. François Hollande e, desigur, absolvent al ENA (şcoala care creează, de decenii, elitele politice franceze), dar şi un produs tipic al politicii de partid (de stînga). N-a avut funcţii administrative sau politice, s-a ocupat de partid. Spre deosebire de Sarkozy – care se ilustrase, totuşi, în alte funcţii înainte de a fi preşedinte –, Hollande e deocamdată o promisiune, cu şansa de a deveni o revelaţie (dacă va putea să devină un politician de clasă, pe urmele mentorului său Jacques Delors) şi neşansa de a trebui să funcţioneze, dacă va fi ales, într-o Uniune Europeană măcinată de criză şi de neîncredere. Şi în care peisajul puterii e trist şi instabil în multe ţări: Italia şi Grecia au guverne de tehnocraţi (şi perspective proaste de a instaura guverne politice solide), Belgia a stat multă vreme fără guvern, în Olanda executivul tocmai şi-a dat demisia ş.a.m.d. Constat că, în presa străină, Hollande e văzut de unii comentatori drept politicianul care „dă semnalul schimbării politice în Europa“, dominată acum de guverne de centru-dreapta. Mă îndoiesc că un viraj spre stînga ar rezolva problemele sau că o Uniune Europeană predominant socialistă ar readuce proiectul european pe calea cea bună. Şi nici nu cred că analiza tradiţională pe axa stînga-dreapta mai e suficient de relevantă astăzi. Un exemplu îl oferă chiar Franţa, cu Marine Le Pen – candidata Frontului Naţional – plasată pe locul al treilea în primul tur, cu aproape 20% din voturi. Naţional-populismul „face agenda politică“ în bună măsură în zilele noastre, exploatînd emoţional temerile oamenilor. Iar cea mai importantă dintre ele este teama pentru locul de muncă. Într-o retorică de inspiraţie naţională, şi Marine Le Pen, dar şi Geert Wilders în Olanda, şi Liga Nordului în Italia propagă un discurs simplist, găsind veşnicul ţap ispăşitor: „străinul“. În timp ce Bundesbank, de exemplu, arată sec şi tehnic că Germania are nevoie de dublarea numărului de imigranţi – şi problema e valabilă pentru mai toate ţările europene –, politicienii populişti îi sperie pe oameni că străinii le iau locurile de muncă. Şi mulţi oameni îi cred şi îi votează, deşi adevărata problemă e că nu sînt suficiente locuri de muncă, iar măsurile de austeritate nu au darul să încurajeze crearea lor. Prin urmare, mitul cetăţii asediate şi soluţia „închiderii graniţelor“ bîntuie liniştite prin UE, trecînd din discursul aparent marginal al populiştilor la politicienii mainstream. Însuşi Sarkozy a propus, recent, revizuirea Tratatului Schengen. Sună ca o soluţie ieftină, de ultim moment, pentru a atrage voturile celor situaţi clar „la dreapta“ sau, mai exact spus, ale celor îngrijoraţi de „invazia străinilor“. Prea ieftin, prea tîrziu. Şi întrucîtva ridicol. Măcar naţionaliştii de odinioară aveau doctrină şi practicau un ambalaj retoric solemn şi măreţ: Charles Maurras spunea că „un bun naţionalist pune ţara înainte de toate“. În vremurile individualiste de azi, nu mai e cazul. Naţional-populismul pune locul de muncă înainte de toate şi le picură oamenilor în urechi ceea ce le place să audă: că „ţara“ va avea grijă de ei. Prea puţin contează că „ţara“ nu mai e ce-a fost, că soarta ţărilor europene depinde în bună măsură de capacitatea lor de a se dezvolta împreună în cadrul Uniunii, că prosperitatea lor de după Al Doilea Război Mondial se datorează tocmai faptului că politicienii vizionari care au construit proiectul european n-au mai pus ţara înainte de toate, iar libertăţile fundamentale de care se bucură cetăţenii europeni se datorează şi cedărilor succesive de suveranitate naţională. Dar, cînd vrei voturi, e complicat de explicat cetăţenilor aşa ceva; e mai simplu să recurgi la trucuri propagandistice verificate – mai ales într-o lume dominată de mass-media.

Aşa încît, deşi comentatorii întorc alegerile din Franţa pe toate feţele şi aşteptările sînt mari, turul al doilea al prezidenţialelor nu va limpezi mare lucru. Dacă va cîştiga Hollande (aşa cum spun sondajele) sau Sarkozy e relevant doar în detalii şi repoziţionări tactice ale peisajului politic european. Dar problemele mari vor rămîne aceleaşi: criza, blocajul instituţional al UE, tărăgănarea Tratatului de la Lisabona, imigraţia, amplificarea discursului populist şi altele. Lipsa de soluţii se va croniciza, iar neîncrederea cetăţenilor în politicieni şi în proiectul european va creşte.