Mitologia de partid

Lucrurile par simple: „partid“ vine de la cuvîntul latinesc „pars“, care înseamnă „parte“. Carevasăzică nu e vorba de un „întreg“, ci de un fragment. Cînd un partid vrea să se suprapună cu întregul, adică să fie unic, să-și extindă legitimitatea și autoritatea asupra întregii comunități, asistăm la primul pas, decisiv, spre dictatură. Problema este că mulți membri de partid, chiar dacă asumă, în vorbe, condiția democratică a „parțialității“, nutresc sentimentul că partidul din care fac parte e unic. Partidul e mai presus de orice! E singura soluție! E superlativul „angajării“, instituția suverană, cerul suprem al datoriei de „cetățean“. Restul e conjunctură, complot destabilizator, materie primă de ocazie pentru edificiul cît mai durabil al puterii. Evident că nu faci un partid și nu intri într-un partid fără dorința – fondatoare și legitimă – de a prelua frîiele statului. Și că, pentru asta, ai nevoie de o ideologie plauzibilă și seducătoare electoral, de un program de guvernare coerent și promițător, de o solidă structură organizatorică și de lideri bine profilați profesional și politic. „Partidul unic“ se poate dispensa de toate aceste „anexe“ (poate cu excepția „organizării“ represive): ideologia lui e gata făcută, pe baza unor „principii“ de clasă sau de rasă moștenite de la „clasici“, programul de guvernare e triumfalist și, de fapt, utopic, iar liderii sînt produse de propagandă, „mult iubiți“, providențiali. Electoratul nu trebuie „convins“, „cucerit“, în luptă dreaptă cu eventuali oponenți. Electoratul e socotit, din plecare, „strîns unit“ în jurul partidului care, la rîndul lui, iese pe scenă drapat într-o „unitate de monolit“.

E de la sine înțeles că Partidul Social Democrat de la noi nu are premisele sociale, geopolitice, providențiale de care „beneficia“ partidul unic. Dar ai impresia, adesea, că mulți dintre reprezentanții lui (și mai ales „șeful“) și le-ar dori. „Larga susținere“ populară, decizia de a merge „pînă la capăt“, „susținerea“ masivă a tuturor „cadrelor“ pentru conducătorul de neînvins dovedesc sentimentul general al pesediștilor că sînt „condamnați“ la eternitate…

Au, totuși, unele probleme. Au ales, de pildă, să dezvolte ideea „partidului unic“ într-o direcție plină de umor, deși, pentru mințile (încă) nealiniate, destul de neliniștitoare în suprarealismul ei. PSD a decis să joace simultan, printr-o echilibristică grotesc amenințătoare, și rolul partidului de guvernămînt, și pe acela – vacant, e drept – al partidelor de opoziție. Dovada: într-un an și jumătate și-a doborît singur două guverne și se pregătește acum să-l doboare și pe al treilea. O altă strategie politică insolită este exercitarea puterii cu retorica și gesticulația unei formațiuni care, de fapt, nu are putere! Din declarațiile guvernanților, rezultă că „puterea“ e în mîna altora: „statul paralel“, „binomul“, președintele, serviciile, Uniunea Europeană, Statele Unite, George Soros, diverse „agenturi“ și comploturi paramilitare, ucigași plătiți să-l asasineze (din priviri!) pe marele conducător, multinaționalele, securiștii, securistoizii, oculta mondială etc. Pe scurt, PSD stă la putere singur și năpăstuit, înconjurat de potentați numeroși, fioroși, subversivi (pe față!), finanțați miraculos de întreaga planetă. Nu poți să nu te întrebi, pînă la urmă: PSD-ul guvernează sau nu? Are în mînă instituțiile statului? Pe scurt: are sau n-are puterea? E o alcătuire viguroasă sau e o măruntă praștie, dinaintea unei coaliții vrăjmașe înarmată nuclear?

Alte probleme: „ideologia“ PSD nu e expresia unor convingeri, ci, din păcate, a unor interese. Convingerile implică autenticitate, cultură, consecvență, onestitate. Interesele pot provoca solidarități conjuncturale utile, dar numai pe termen scurt și cu fatale tendințe de readaptare profitabilă, de reorientare centrifugală. Rezultatul: „trădări“, fracturi interne, inconsistență morală. În vreme ce convingerile se orientează, de regulă, spre rezolvarea problemelor țării, interesele vizează strict carierele și buzunarele proprii. (În marginea proaspetelor tensiuni din CEx, un lider răzvrătit în prima repriză și înțelepțit într-a doua declara, eroic: „Dacă am de ales între un prieten și partid, aleg partidul!“ Lasă că n-a făcut o, pînă la urmă. Dar un politician responsabil ar fi trebuit să declare altceva: „Între un prieten și partid, aleg țara!“)

^„Vinerea Mare“ a tentativei de „răstignire“ de la vîrful PSD a avut „originalitatea“ de a nu aluneca într-o baie de sînge. Ceea ce s-a petrecut a fost, pe de o parte, brambureala caragialescă a dușmanilor pupăcioși din „piața endependenți“ (vechi „colegi“ solidari, drăgăstoși, îmbătrîniți în rele și-au sărit brusc la beregată, pentru a se regăsi, în final, într-o „rezonabilă“ îmbrățișare). Pe de altă parte, partidul și-a reformulat doctrina spălării rufelor în familie. Să ne scoatem ochii, să ne smulgem unghiile, să ne dăm capete-n gură, dar nu la vedere. Ne băgăm sub pat, sub cuverturi tandru multicolore, sub declarații nobile și acolo da, acolo ne defulăm în voie. Bordelul trebuie prezentat însă în exterior ca mînăstire. Căci altfel stricăm portretul partidului nostru drag cu nemeritate riduri și cearcăne! Fisurăm mitul. Dăm apă la moară Opoziției! Și trădătorilor de țară! Și „loviturilor“ de stat! Pînă la urmă, mai importantă decît orice e onoarea „nereperată“ a partidului. Căci, vorba lui Zaharia Trahanache: „De la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru“.