Prin 1998, am fost surprins să-l aud pe Jerônimo Moscardo, ambasadorul de atunci al Braziliei la Bucureşti, declarînd că economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu. Am crezut, mai întîi, că e o flaterie diplomatică oarecare. Între timp, mi-am dat seama că impactul cărţilor lui Manoilescu asupra gîndirii economice a veacului trecut a fost extrem de puternic. Publicat în Franţa, Germania şi Portugalia, teoreticianul român contase – caz tipic autohton – mai mult în străinătate, decît în propria lui ţară. În ţară, după o carieră politică nefericită şi, din păcate, nu întotdeauna inspirată, Manoilescu a cunoscut temniţa în 1927, ca pro-carlist, şi apoi, în anii patruzeci, ca pro-fascist. A sfîrşit în groapa comună de la Sighet, în 1950.

De curînd, o editură nouă din Bucureşti (Spandugino) a publicat traducerea românească a unei cărţi scrise de Mihail Manoilescu în franceză, în anii 1946-1947. Traducerea aparţine soţiei autorului, dna Elena Manoilescu, şi beneficiază de îngrijirea şi postfaţa nepotului său, dl prof. univ. Mihai Dinu. E vorba de o carte – Etica politică –, a cărei lectură ar trebui să facă parte din formaţia oricărui aspirant la titlul de politician. Dar pentru că timpul pentru citit al politicienilor şi, îndeobşte, al contemporanilor noştri, s-a micşorat drastic, propun, în cele ce urmează, cîteva citate caracteristice, cu titlu de captatio... Poate se vor găsi doi-trei excentrici, cărora textele de mai jos să le provoace curiozitatea şi adeziunea.


 „Aproape niciodată nu se pune în mod curajos şi clar problema etică a mijloacelor. Zicătoarea curentă, mărturisită sau nemărturisită, este că scopul scuză mijloacele! Şi cum scopurile în politică sînt socotite întotdeauna legitime, dacă nu chiar sacre, de către aceia care le urmăresc, scrupulele nu vin să stăvilească elanul impetuos al oamenilor publici către idealul lor. De altfel – printr-o deformare psihologică curentă – în politică orice instrument devine scop; partidul politic, care ar trebui să fie un mijloc pentru a realiza binele public, devine, pentru membrii săi, scopul însuşi al activităţii lor.“ (p. 69)

„...nimic nu e mai imoral decît consacrarea prin popularitate. Căci popularitatea este adesea răsplata acţiunilor moralmente inferioare ce urmăresc captarea demagogică a maselor.“ (p. 77)

 „Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“ (p. 197)

 „Intraţi în viaţa politică numai dacă consimţiţi să nu cereţi nimic şi să nu aşteptaţi niciodată, de nicăieri, o recompensă pentru eforturile voastre.“ (p. 203)

 „Pentru omul politic amiciţia personală excesivă pentru şef constituie o inferioritate şi aproape un viciu.“ (p. 205) 

„În viaţa politică, nimeni nu este vreodată calm şi nimeni nu are timp să reflecteze. Pe de altă parte, presa amplifică, după dorinţă, excesele politicienilor. Dacă oamenii politici au febră, presa delirează; dacă oamenii politici insultă, presa suduie birjăreşte...“ (p. 222)

 „În democraţiile latine, adică de tip instabil, [politicianul] este obligat să se lupte mai întîi ca să-şi cucerească postul politic şi apoi ca să-l menţină. Pentru realizarea ideilor sale, chiar pur tehnice (...), el trebuie să se înregimenteze într-un partid, trebuie să facă campanii electorale, să-şi obţină gradele luptîndu-se. Şi tot luptînd fără încetare va uita, în cele din urmă, să mai creeze. Căci mulţi oameni politici, criticînd şi atacînd o viaţă întreagă, păstrează, ajungînd în fine la putere, un spirit mai mult negativ decît constructiv, mai mult polemic decît realizator... Aceasta este plata unei vieţi dedicate, într-o măsură exagerată, bătăliei politice.“ (p. 225)

Ne vom lua libertatea să propunem, săptămîna viitoare, încă o rapidă antologie de citate, de aceeaşi, tulburătoare, actualitate.