Ca să am și eu un mic profit de pe urma ascultării politicienilor noștri, de un timp mă gîndesc serios să scriu un tratat despre cum mint politicienii noștri sau, poate mai bine, cum se feresc de adevăr, cum se spune, ca dracul de tămîie. O să-i spun „scurt tratat de minciunologie“ ori de „păcălelologie“; totuși, mi se pare că vocabula „prostireologie“, sună și mai elegant, și totodată dă seama mai bine de ce vreau să spun. Mă veți reclama, poate, că nu folosesc o rădăcină greacă pentru noua mea știință, dar cred că, în cazul nostru, avem dreptul să ne eliberăm de influențele constrîngătoare ale trecutului, mai ales că expertiza și talentul alor noștri e impresionant, ei depășindu-i cu mult pe cei vechi.

Dar să schițăm acum, în chip de introducere la tratat, cîteva moduri (deloc exhaustive) prin care maeștrii mincinoși ni se adresează și vor să ne prostească în față. Deși sînt și ei specializați, să nu credem că mai multe genuri ale minciunii nu pot fi practicate cu destul succes de unul și același ins.

Mai întîi, îl întîlnim, sărind drept în mijlocul ecranului televizorului, pe scandalagiu: vorbește tare, continuu, îi acoperă pe ceilalți, îndată ce aceia încearcă să spună cîte ceva. E mereu nervos, furios – o fiară. Tot el zbiară dacă totuși e întrerupt. Protestează că nu i se lasă cuvîntul, deși a strigat fără pauză. La nevoie, și nevoie e adesea, mai strecoară și cîte o insultă la adresa adversarilor. Altminteri, de cîte ori are ocazia, se autointitulează om al dialogului.

Cumva antiteza sa este cel – sau mai degrabă cea (femeile sînt foarte bune în acest rol) – care minte cuviincios, înșirînd tot felul de date false amestecate cu unele adevăruri. Iar cînd e întrebat(ă) de unde le știe și ce dovezi are, spune că „așa se spune“, că „așa a scris presa“ ori că „în spațiul public se vehiculează asemenea afirmații“. Adesea doamna (cînd e vorba de o doamnă) e lacrimogenă și face un apel, neapărat „din suflet“, la unitate și toleranță. Se pretinde sincer scandalizată de minciunile adversarilor, la a căror responsabilitate apelează. Mai s-o crezi!

Alături de doamna asta, ne sosește și un alt specialist, mai sumbru, pentru a spune astfel: el demască conspirațiile malefice împotriva țării, atacă din greu la Soros, la „Înalta Poartă“, la „multinaționale“, la „statul paralel“. Nici el n-aduce dovezi, dar pretinde și el că „așa i s-a spus“, „că toată lumea știe“, că „a citit în presă“. Spre deosebire de doamna de dinainte, insul e uneori amenințător, sugerînd că ar putea să scoată „mitraliera“ din pod și să iasă la bătaie, dacă patria în pericol o cere. După cum arată, și pe ăsta, în acest caz, îți vine să-l crezi.

E remarcabil și un alt tip de maestru în arta prostirii: cel care, confruntat cu un adevăr neplăcut pentru el și ai lui, sare ca ars, listînd marile greșeli ale adversarilor din trecut. N-ai timp să obiectezi că nu despre ele e vorba și nici că acelea nu mai sînt relevante pentru prezent: pur și simplu, ofensat, îți retează cuvîntul, aplicîndu-ți de îndată corecțiile cele mai aspre. După o întîlnire cu el, ți-a pierit pofta de mîncare.

Să nu ne scape nici specializarea celui care se dispensează de gramatică. Politicianul din această specie vorbește pletoric, cu fraze niciodată terminate, articulate în mod original, cu un uz aparte al prepozițiilor și adverbelor, astfel încît nu se poate înțelege nimic clar. Și nici nu-i cazul. Pesemne că, înainte de a cădea printre noi, muritorii, vorbea un dialect al îngerilor, despre care se știe că, preafericiți fiind, n-au nevoie de gramatică.

Un altul e acela, deocamdată unic în specia sa, care vrea să fiu hîtru, să vorbească pe înțelesul maselor largi, populare. Ăsta ascunde adevărul sub pseudo-fabule cu dobitoace și plante. Nu știi niciodată dacă-i un gogoman patetic sau își rîde de noi în sinea sa.

Mai onest, în felul lui, e politicianul mut; deși ar avea datoria să facă declarații, fuge de reporteri: fie că se ascunde în lift ori invocă o ședință urgentă, ori sprintează pe culoarele Parlamentului, ori pur și simplu trimite vorbă printr-un purtător de cuvînt că n-are nimic de declarat. Ăsta/asta, cel puțin, nu minte. Ce-i drept, nici neantul nu minte.

Înrudit cu el/ea, și totuși diferit – cu un reprezentant de marcă în ultimul timp – este cel care refuză solemn întrebările reporterilor. Începe o declarație de presă prin a-și aroga merite și titluri academice, apoi proclamă sentențios ex cathedra niște pretinse adevăruri și, la urmă, cînd a încheiat după aproape două ore, se eschivează repede, avînd grijă să-și fi creat o potecă spre ușă, ca să nu poată fi oprit de nici un reporter. Doamne ferește să răspundă la o întrebare! În lumea asta, el e unicul munte în mijlocul unei șes dezolant. Dar și la el simți parcă adierea neantului.

Însă eroul meu, supremul maestru în minciună, este „omul impasibil“. E amabil, diplomat – ba uneori chiar diplomat de carieră. E elegant, vorbește corect, articulat. Cunoaște bine lucrurile. E inteligent, așa că are toate datele să-i prostească pe ceilalți. Cum procedează? Simplu: neagă cu seninătate totul. „Sînt probleme grave?“, întreabă reporterul. „Nu sînt.“ „Dar cutare personaj important de la UE a spus că lucrurile nu stau bine și că am cam luat-o înapoi.“ „Eu n-am înțeles așa, ci dimpotrivă, că mergem înainte.“ „A fost România criticată?“ „Nu, a fost încurajată.“ „Totuși, ne-au atenționat? „Nu, ne-au bătut pe umăr.“ Și tot așa. Pretinde că nu vede contradicțiile pe care le vede oricine. Despre evidența neconvenabilă pretinde că nu există. Din declarații de presă explicite decupează numai convenabilul. De exemplu, divorțul devine la el o armonizare a intereselor. Confruntarea – o îmbrățișare, norii – un senin temperat, albul – un negru în proces de descoperire de sine. Cînd îi auzi răspunsurile, îți vine să urli, iar cînd chiar reporterul se crispează, el rămîne calm. Vrea cineva să-l înghesuie? Îi alunecă din mînă. Ai vrea poate să-i strigi în față că diplomația nu scuză minciuna, dar cum poți să strigi la un domn bine, politicos, amabil? Să-i recunoaștem deci victoria. De altfel, deși mulți au învățat în ultimul timp ceva din acest mod de lucru, exemplarele desăvîrșite ale genului sînt rare. Însă, vorba poetului latin, sic itur ad astra.