Lucian Pintilie și mizeria lumii

Mi s-a oferit prilejul să spun cîteva cuvinte la aniversarea dedicată de Teatrul Bulandra lui Lucian Pintilie, cu ocazia împlinirii vîrstei de 80 de ani. Îmi este mult mai ușor să propun un discurs aniversar decît unul de înmormîntare. Mi-aduc aminte – păstrînd, firește, proporțiile – că dlui Noica i s-a reproșat, la moartea vechiului său prieten Mircea Eliade, o totală lipsă de reacție publică. Ne-am mirat și noi, cei din preajmă, de „discreția“ sa. A răspuns prompt: „Să înțeleg că aveți de gînd să vorbiți la mormîntul meu?!“ În reacția sa se puteau citi, simultan, stupoare și interdicție. Cum să te manifești retoric (chiar dacă sincer) cînd te desparți definitiv de un om apropiat? Prefer, deci, să transcriu mai jos (cu mici detalieri suplimentare, căci n-am avut un discurs scris și a trebuit să recurg la o versiune existentă pe YouTube) cele cîteva cuvinte rostite, în prezența lui Lucian Pintilie, a doamnei Marie-France Ionesco și a altor cîtorva prieteni, la sărbătorirea celor 80 de ani împliniți în noiembrie 2013. 

Ca să încep cu o glumă, voi spune că, datorită lui Lucian Pintilie, am reușit să devin „disident“ după 1989! (Înainte de 1989 m-am străduit, dar n-am reușit mare lucru…) Să fii, în același timp, membru în guvern și disident e o performanță care nu mi-ar fi reușit fără sprijinul dlui Pintilie. Dînsul mi-a făcut onoarea să accepte direcția nou înființatei Case de Film a (nou înființatului) Minister al Culturii, unde o înlocuisem pe Suzana Gâdea… Ca director, Lucian Pintilie a patronat realizarea unui documentar despre protestele din Piața Universității, în regia lui Stere Gulea. E, cred, pînă în ziua de azi, singurul film documentar serios despre acest episod. Întîmplător, mă aflam în China, într-o „vizită oficială“, cînd a avut loc premiera filmului și am primit un telefon de-acasă, de la șeful meu de-atunci, dl Petre Roman, care m-a prevenit că filmul va produce legitime iritări și trebuie să fiu pregătit, la întoarcere, să dau unele explicații. (Episodul e povestit și de Stere Gulea într-un interviu din 12 aprilie 2012, în Adevărul.) Așa am devenit eu, datorită lui Lucian Pintilie, disident în primul guvern post-revoluționar! Nu văzusem filmul (se renunțase la obiceiul „vizionărilor“ rectificatoare) și îmi amintesc că l-am întrebat, mai în glumă, mai în serios, pe Lucian Pintilie dacă pusese cumva la cale, pe șest, demiterea mea…

Lăsînd gluma la o parte, Lucian Pintilie e, din păcate, pe lista numeroșilor intelectuali, artiști, scriitori români care au fost puși în situația să aleagă exilul. Exilul pare să fie, la noi, în România, cea mai convenabilă formă de exprimare creatoare. A început cu Ion Luca Caragiale, a continuat cu marea generație interbelică (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran ș.a.), i-a inclus pe Brâncuși, George Enescu și, iată, pe Lucian Pintilie. S-ar zice că trăim într-o țară în care, dacă vrei să dai ceva, e mai bine să-ți faci bagajul. Dacă vrei să dai ceva rămînînd, trebuie să fii pregătit să o încasezi, într-un fel sau altul… Admit, e drept că exilul e, într-un anumit sens, statutul constitutiv al oricărui creator, chiar dacă nu pleacă din țara lui. În orice ispravă creatoare se simte un „dincolo de lume“, un dincolo de spațiu și timp, un fel de a fi străin de orice apartenență administrativă. Dar nu e omul în general, prin natura sa de ființă creată și finită, un personaj aflat doar în trecere pe acest pămînt? Un exilat din Paradisul originilor? Și totuși: una e exilul dictat de Dumnezeu și alta exilul impus de o mînă de activiști de partid…

Am revăzut, în ultima vreme, cîteva din filmele lui Lucian Pintilie. Mi-a fost încă o dată clar cît de nătîngă, de birocratică era cenzura comunistă, de vreme ce a putut crede că, în acele filme, era vorba strict de o subversiune politică. Or, sentimentul pe care îl am acum, revăzînd imaginile, este că, dincolo de „șopîrla“ politică, avem de a face cu o țintă mult mai înaltă, mai puțin conjuncturală. O țintă, aș spune, metafizică. E vorba, mereu, despre cearcănul de rău și de urîțenie care însoțește, ca un dat constitutiv, lumea și omul. Lumea, indiferent de un context politic sau altul, e simultan fermecătoare și insuportabilă. Există o mizerie (originară?) a lumescului și a omenescului, și tocmai umbra acestei mizerii explodează în fața noastră în filmele lui Lucian Pintilie. Trăim într-o lume „căzută“, cum se spune în tradiția tuturor religiilor – și a creștinismului –, o lume amenințată fără încetare de spectrul strîmbătății. Ne izbim zilnic de forme baroce ale acestei strîmbătăți. Lumea e „teribilă“ (nu pot să nu mă gîndesc la acea „terribilità“ pe care contemporanii lui Michelangelo o percepeau în unele dintre lucrările sale, un amestec de „grozăvie“, anvergură și intensitate) și, din punctul meu de vedere, acesta e chipul ei, așa cum apare în operele lui Lucian Pintilie. De aceea, socotesc că le împuținăm mesajul dacă le reducem la dimensiunea lor „realist critică“, cum se spunea pe vremuri. Acest portret „teribil“ al lumii poate lua uneori un chip pitoresc, alteori un chip comic, alteori un chip grotesc, alteori un chip direct tragic. Toate laolaltă sînt substanța cu care lucrează Lucian Pintilie, mobilizînd o ingeniozitate, o energie, o vitalitate artistică extraordinare. Și îi mulțumesc din inimă pentru că m-a făcut, pe de o parte, să-mi confirm melancolia proprie și panica dinaintea unei vieți și a unei lumi pe care le percep ca fiind greu de dus și, pe de altă parte, că mi-a dat, îmi dă în continuare – și o să-mi dea și de-aici înainte – sentimentul că, în această mizerie, rămîn, întotdeauna, loc și materie primă pentru miracol, splendoare și capodoperă.