Jurnalul doamnei Alice Voinescu

Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu. În această privinţă, prefaţa lui Alexandru Paleologu la jurnalul ei (aproape 900 de pagini, tipărite de Editura Albatros în 1997) e mai mult decît convingătoare. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemenea dispărută. Fată de familie bună, deşteaptă şi sensibilă, bine educată, bine şcolită, elevă, la Marburg, a lui Hermann Cohen, titulară a unui solid doctorat la Sorbona, participantă la decadele de la Pontigny (alături de Roger Martin du Gard, André Gide, François Mauriac, Charles du Bos, Ernst Robert Curtius şi alţii, de acelaşi calibru, mulţi dintre ei prieteni personali şi interlocutori ai unui intens schimb epistolar), Alice Voinescu a făcut, în ţară, o impozantă carieră universitară şi a rămas în memoria mai multor generaţii pentru frumoasele ei conferinţe publice. Un om ales, un intelectual distins, o doamnă. După 1950 a trecut, inevitabil, prin detenţie şi domiciliu obligatoriu şi a trăit, apoi, din traduceri şi amintiri. Am apucat să cunosc şi eu o serie de versiuni, în cheie secundă, ale acestui tip feminin: o lume întreagă de "cucoane bine", de mătuşi elegante şi sprinţare, stăpîne pe două-trei limbi străine şi pe un incoruptibil usage du monde. O lume întreagă de tantes Madeleine, Tity, Mimy, Lily, Valérie, Colette, care mai de care mai amuzante, mai romanţioase şi mai tandre. Alice Voinescu avea, desigur, în plus, referinţe culturale asimilate sistematic şi, se pare, capacitatea de a trăi erudiţia ca pe o afacere personală, ca pe o materie primă pentru întrebările aspre ale vieţii. Mare cititoare şi comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinţei, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, şi pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănţuit, fără altă motivaţie decît utopia grosolană şi resentimentul. O graţioasă şcoală de fete intrată pe mîna unor plutonieri. Şi totuşi... Jurnalul se citeşte cu sentimente amestecate. Episoade duioase alternează cu reflecţii pe care autenticitatea nu le poate salva de platitudine. Buna creştere şi recursul nonşalant la citate memorabile nu sînt suficiente pentru a feri textul de un ce virginal, cuviincios, dar lipsit de anvergură reală. Interogaţia religioasă şi consemnarea unor dramatice împrejurări politice trec, prea des, în umbra unui sentimentalism minor, confiscat de sfera privată. Stello, soţul doamnei Voinescu dispărut prematur, apare într-o lumină drastică în primii ani de căsnicie, pentru a fi monumentalizat post-mortem cu o pasiune exasperantă. Alexandru Paleologu vorbeşte de "marea îndrăgostită" care a fost autoarea acestui jurnal. (Conu’ Alecu devenise, în ultimii ani, un mare consumator de idile patetice, gata să lăcrimeze dinaintea cîte unui cuplu "reuşit", şi să identifice în relaţia Efimiţei cu conu’ Leonida abisul unui afect demn de Romeo şi Julieta). Dar expresia îndrăgostirii e, în cazul de faţă, de o previzibilă febrilitate şcolară. Jurnalul consemnează melancoliile destul de fruste ale unei femei superioare. Nici ea, nici lumea ei nu erau pregătite să înfrunte catastrofa dictaturii de după război şi, de altfel, ca şi marii noştri politicieni de-atunci, nici nu o anticipau. Nu poţi să nu fii nostalgic faţă de această lume, cu bunele ei maniere, cu farmecul ei vieux jeu, cu candoarea ei, dar nu poţi să nu-ţi spui că ea era minată de o anumită inconsistenţă, că era " vorba lui Cioran " "coaptă spre a dispărea". Acelaşi Alexandru Paleologu povestea, odată, că după cîte un galop matinal, la moşie, pe spinarea calului preferat, era, de regulă, aşteptat acasă cu o cupă de şampanie frapată. "Simţeam încă de pe atunci că ceva nu e în regulă şi că va trebui să plătesc pentru asta!" Nu ştiu dacă plăcerea echitaţiei şi cea a şampaniei trebuie neapărat amendate, dar e limpede că nu poţi practica, nepedepsit, confortul intelectual şi voluptăţile de castă. Din cînd în cînd însă, o altă Alice Voinescu, nobilă, viguroasă, străină de orice complezenţă de sine iese la iveală din paginile jurnalului. Ea nu se sfieşte să-şi facă un portret nemilos: "Îmi apare din oglindă o cucoană de modă veche, îmbătrînită, incoloră, cu un cap de batracian, cap de broască, cum spuneai tu (Stello, notă A.P.), o cucoană gen provincie, mijlocie în toate, esenţial inelegantă" (p. 435). Sau: "...eram, cum spuneai tu (acelaşi "galant" Stello, notă A.P.), un fel de păianjen, nu femeie" (p. 427). Şi, în sfîrşit, apoteotic, într-o notă din 1943: "Sîntem o ţară de pungaşi, asta e cert" (p. 455).