Primesc de la un cititor pe nume Valentin Stângă următoarea întrebare: „Cum disting ca spectator (dar şi ca trăitor, cînd e cazul) între iubire şi idolatrie? Ce anume îl separă pe omul îndrăgostit de omul idolatru?“. Dl Stângă schiţează şi un început de răspuns. Îl transcriu, în speranţa că nu-l va supăra indiscreţia mea: „Din postura spectatorului, îmi vine să spun că diferenţa o face aici felul în care obiectul acestor afecte e potenţat, respectiv obnubilat de percepţia, discursul şi faptele admiratorului său. Iubită, femeia e mîntuită de accesoriu, de penumbre incomode, de tuşele banalităţii sterile. Idolatrizată, ea devine stridentă, rebarbativ păstoasă, vampirică. La fel, în plan religios, divinitatea credinciosului iubitor e un mister cald, o autoritate afectuoasă, un zenit absorbant, în timp ce zeul habotnicului pare mai degrabă un răsfăţat satrap cosmic, un soi de căpcăun metafizic, sensibil la ditirambi, mătănii şi ofrande hipercalorice...“

Dl Stângă gîndeşte viguros şi scrie excelent. Îi mulţumesc pentru dificila întrebare şi sînt flatat că mă crede apt să lămuresc lucrurile. Nu sînt. În viteza unui simplu editorial pot încerca doar să mai fac cîţiva paşi pe drumul analizei infinite inaugurate de el. 

Mi se pare esenţial să observăm că între îndrăgostit şi „obiectul“ iubirii sale avem de-a face cu o specie de continuitate. Cei doi sînt în acelaşi plan: planul comunicării împărtăşite, al unei emotivităţi omogene, al unui afect în permanentă mişcare de la unul la altul. Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincţie. Treci neîncetat în celălalt şi celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăseşti, clipă de clipă, în cel care se regăseşte în tine. Duci apropierea pînă la identificare. Transformi diferenţa în complementaritate şi stricta cunoaştere în recunoaştere. Idolatria stabileşte între idolatru şi idol un cu totul alt raport. Nu unul de continuitate, ci unul de ruptură. Idolul e o expresie a distanţei. E necontenit deasupra şi departe. Idolatrul îl priveşte cu o extatică teroare şi adoptă spontan un ritual al obedienţei. În vreme ce partenerii unui act de iubire coexistă în acelaşi teritoriu, sau îşi construiesc un teritoriu al lor, idolul şi idolatrul nu trăiesc în aceeaşi lume. Cel dintîi e un conglomerat de putere, cel de-al doilea – un conglomerat de dependenţă. Idolatrul nu speră şi nu îndrăzneşte să urce la nivelul idolului său. La fel, idolul nu-şi pune problema să coboare la nivelul celui care îi oficiază cultul. Idolul nu se întrupează. Nu stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, nu se lasă ucis de netrebnicii lumii. E suveran, rece, invulnerabil.

Într-un cuplu de îndrăgostiţi, nu există, în mod normal, relaţii de subordonare. Cînd unul dintre parteneri devine dominator, cînd apare ideea unei ierarhii a calităţilor, cuplul e în pericol. Iubirea impune amîndurora un comportament slujitor. Fiecare se dedică celuilalt, fiecare se simte bine să fie în serviciul partenerului. Idolatria e, dimpotrivă, slujire unilaterală. Idolul nu spală niciodată picioarele idolatrului. Faimoasa iubire curtenească nu era scutită de un anumit halou de idolatrie, cu pasiunea ei pentru „madonizarea“ femeii, cu echivalarea constantă a îndrăgostirii cu „vasalitatea“. Rezultatul era un soi de destrupare trăită trupeşte. Dar îndrăznesc, domnule Stângă, să suspectez niţeluş de idolatrie şi imaginea dvs. despre „femeia iubită“: „mîntuită de accesoriu, de penumbre incomode“. Nu ne putem îndrăgosti de statui. De esenţe. De lumini incoruptibile. Idolatria, cum ştim, înseamnă şi a lua un lucru drept altceva decît este. Faţă de idolatrie, iubirea e un miracol de realism: ea celebrează fiinţe vii, nu fantasme. Diferenţa dintre omul îndrăgostit şi omul idolatru? E totuna cu diferenţa dintre dialog şi poruncă. Dintre entuziasm şi frică. Mă opresc deocamdată aici. Pentru continuare, vă dau întîlnire peste 20-30 de ani.

P.S. (în altă ordine de idei): Aflu că pe Facebook au fost deschise două „conturi“ pe numele meu. Nu le-am deschis eu şi socotesc, prin urmare, că sînt victima unei infracţiuni. Nu poţi să foloseşti după bunul tău plac numele altcuiva şi cu atît mai puţin să creezi reţele de „prieteni“ şi să alimentezi un aşa-zis dialog, fără ca el să aibă, de fapt, loc. Regret că sînt introdus samavolnic în această nouă sectă şi îi previn pe adevăraţii mei prieteni şi pe eventualii internauţi că, intrînd în comunicare cu portretul meu de pe Facebook, intră în comunicare cu o stafie.