Ipocrizie şi cinism
Am asistat, săptămîna trecută, la una dintre cele mai crude probe de cinism şi de ipocrizie, care spune multe despre societatea noastră şi despre modul de viaţă în care ne complacem. Luptîndu-se, cu tot mai puţin succes, să stoarcă audienţă din suspendarea preşedintelui şi din scandalurile politice autohtone, mass-media românească s-a trezit cu un subiect pe tavă: atacul armat de la Virginia Tech, în care şi-a pierdut viaţa profesorul Liviu Librescu. Cele mai multe ziare şi televiziuni au reacţionat în stilul de ţoapă cu mîinile în şold, care a devenit regula de bază în presa de la noi (posturile de radio, ca întotdeauna, au fost mai discrete). E adevărat, audienţa TV e în scădere (cu 16% mai puţin în martie 2007 faţă de martie 2006), tirajele ziarelor coboară încet, dar sigur, aşa încît editorii pot fi cuprinşi de o anume nelinişte; dar asta nu justifică transformarea unei drame în spectacol. Mai ales că, la prima vedere, totul pare ambalat în cele mai nobile şi pioase intenţii: omagierea unui om care şi-a sacrificat viaţa pentru semenii săi. Pagini întregi de ziar şi minute bune la ştirile TV au fost dedicate profesorului Liviu Librescu, cu titluri precum "Eroul", "Liviu Librescu, eroul din Virginia", "Profesorul Librescu, eroul de la Blacksburg". Într-adevăr, modul în care a acţionat profesorul pentru a-şi salva studenţii este impresionant. Au fost publicate declaraţiile martorilor, ale fiului, ale unor profesori şi colegi, din care rezulta un profil uman de o mare calitate morală şi intelectuală. Cotidianul a descoperit şi două verişoare ale sale, care locuiesc în România, culegînd astfel opinii "în exclusivitate", numai bune pentru a i-o lua înainte "concurenţei". Cîteva ziare l-au "făcut" pe profesor protagonistul rubricilor în care scot în evidenţă personajul pozitiv al zilei: Adevărul i-a dat o bilă albă (!), România liberă l-a plasat sub genericul "Punctează"(!!), Atac l-a declarat "Premiantul clasei" (!!!). La unele televiziuni, a fost nu doar subiect de ştiri, dar şi de "dezbateri": la Realitatea TV, care de la o vreme tinde să se transforme dintr-o televiziune de ştiri într-una "de opinii şi talk-show-uri", s-a discutat despre sacrificiul profesorului, dar invitaţii din studio s-au poticnit o vreme într-o "dilemă": nu ştiau dacă trebuie să-i spună "evreul român" sau "românul evreu". Preşedintele Băsescu (încă nesuspendat) l-a decorat cu "Steaua României", ceea ce este un gest frumos; dar în motivaţia acordării distincţiei apare nu doar gestul eroic din timpul atacului armat, ci şi "înalta apreciere pentru întreaga activitate ştiinţifică şi universitară". Şi presa a acordat, de altfel, destul spaţiu carierei didactice şi ştiinţifice a lui Liviu Librescu: am putut afla că este un mare specialist în domeniul său. Cele mai multe informaţii au fost preluate de la agenţiile internaţionale de presă: deşi toate vorbesc despre "un mare român", ziarele noastre au aflat de pe site-ul israelian Ynet date despre cariera profesorului, din ziarul Yediot Aharonot că are cele mai multe contribuţii ştiinţifice publicate în străinătate şi de la Fox News că în vremea războiului a fost deportat într-un lagăr de muncă din Transnistria (unul dintre acele locuri despre care mulţi concetăţeni de-ai noştri cred în continuare că n-au existat, ci sînt doar invenţii ale celor care vor să ne defăimeze ţara; am citit astfel de opinii chiar în unele dintre ziarele care au scris acum despre Liviu Librescu că este un "mare român"). Probabil că astfel de informaţii nu sînt disponibile în România. Mi se pare de o ipocrizie fără margini toată această atitudine de omagiu venit prea tîrziu şi numai după un sfîrşit tragic. Ani la rînd, nici un ziar şi nici o televiziune din România n-a avut habar că pe lume există un profesor cu numele Liviu Librescu. Ani la rînd, mass-media a găsit foarte puţin timp şi spaţiu pentru a se ocupa de universitari şi savanţi, indiferent dacă ei trăiesc în România sau în afara ei (ştiu: "nu fac rating"). Ani la rînd, ştiinţa şi cultura au fost absente din programele de ştiri. De luni întregi, ziarele şi televiziunile găsesc spaţiu pentru orice zîmbet suav al Elenei Udrea, pentru orice ridicare din sprîncene a lui Tăriceanu şi pentru orice interjecţie a lui Băsescu. Şi, peste toţi şi toate, eternul Gigi Becali poate face ce vrea, în direct, la orice televiziune: luni seara, la emisiunea lui Andrei Gheorghe, i-a cadorisit cu icoane pe cei doi moderatori, ba chiar a pus pe masă şi două sticle de şampanie, să le bea în direct, dar a fost rugat timid să le bage sub masă, "că ne sancţionează CNA-ul". De dragul audienţei, televiziunile creează (sau susţin) un mediu public otrăvit şi agresiv, în care nici o isterie nu mai e suficient de mare pentru a aduce un rating mulţumitor, nici un scandal în direct nu mai e suficient pentru a satisface dorinţa de "exclusivitate" a producătorilor TV. Lumea aşezată şi cumsecade, oamenii care îşi văd de treabă, profesorii care îşi fac meseria cu succes, studenţii care se ţin de carte "nu există" pentru mass-media. Profesorii şi cercetătorii români care lucrează în marile universităţi străine - şi care, de cele mai multe ori, au proiecte de cercetare cu colegii lor din ţară - sînt, din cînd în cînd, luaţi în considerare "la grămadă" pentru a ne mai gîdila orgoliul de ţară deşteaptă cu un sistem de învăţămînt bun ("ca dovadă fiind numărul mare de profesori români din lume" etc., etc.). În rest, destinele şi performanţele lor individuale, ideile lor, felul lor de a fi le rămîn cunoscute doar cîtorva colegi şi prieteni de-acasă, deşi mulţi dintre noi am avea ceva de învăţat de la ei. Pe scurt, căscăm gura la orice scandalagiu, ne distrăm cu iresponsabilitate, tragem repede concluzia că oamenii de calitate morală şi intelectuală "nu fac rating", dar cînd unul dintre ei sfîrşeşte tragic devenim brusc pioşi şi îi omagiem exact acele calităţi de care ne-a durut în cot ani la rînd. E cinic. Şi cel mai rău este că ne-am obişnuit (şi) cu acest cinism, pentru care sîntem gata să găsim oricîte justificări.
