Apar, adesea, în presă, referințe „pravoslavnice“ culese din marii duhovnici ai neamului. E limpede că nu evlavia, nu dreapta credință sînt motivația acestor referințe, ci pofta de breaking news, nevoia de rating, tactica – vinovată – a seducerii cititorilor prin știri manipulatorii, prin bîrfă pompoasă, prin stimularea celei mai impure zone a curiozității lor. Citatele alese cu predilecție din moștenirea cîtorva figuri prestigioase ale Ortodoxiei autohtone sînt cele profetice (sfîrșitul lumii, catastrofe iminente, semne apocaliptice de iarmaroc) și cele „duhovnicești“ (rugăciuni mîntuitoare, sfaturi „tehnice“ despre situații de criză, vrăjitorii și alte capcane diavolești). Atmosfera generală e de judecată neiertătoare, complot demonic, catastrofă, iad imanent și pedeapsă eternă. Ajută acest tip de discurs convertirea la credință a „postmodernității“ sau consolidarea credinței deja existente a „tradiționaliștilor“? Cred că nu. Nu pot, evident, să învinovățesc Biserica instituțională pentru asemenea derapaje publice. Dar îndrăznesc să mă întreb dacă ea n-ar trebui să reacționeze mai prompt și mai radical atunci cînd, în perimetrul ei sau în preajma ei, apar fenomene umbroase, de natură să-i compromită prestigiul și să dea apă la moară fundamentalismului antireligios (un fel de amestec pervers între propaganda ateistă marxistă și „liberalismul“ militant, politically correct).

Sînt dintre cei, foarte mulți, care l-au întîlnit și admirat pe Părintele Ilie Cleopa. Un mare călugăr, un interlocutor pitoresc, un doctrinar riguros și fermecător. Am mereu în minte cuvinte ale dînsului, deopotrivă edificatoare, subtile și pline de umor, miraculos de pătrunzătoare pentru un țăran de lîngă Botoșani, cu numai patru clase primare. Mă simt cu atît mai stingherit de „selecția“ pe care gazetari fără urmă de discernămînt o propun cititorilor lor, de dragul unei false (și lucrative) pietăți. Cine nu știe nimic despre ilustrul monah află, răsfoind, de curînd, Adevărul, că opiniile lui sînt de tipul: e bine ca băieții să se căsătorească la 15 ani cu fete de 13, ca să fie perfect curați la începutul vieții conjugale. Sau: la nuntă să nu cînte lăutari, pentru că lăutarii sînt dracul gol! Sau: se acceptă, la petrecere, maximum trei pahare de vin a cîte 32 de grame fiecare. Cît despre sexul conjugal, el e îngăduit „canonic“ doar marțea și joia. În acești termeni, credința și corolarul ei (mîntuirea) nu sînt decît o chestie de „organizare“, o rapidă colecție de indicații rutiere…

O altă victimă a bezmeticei propagande mediatice este Părintele Ilarion Argatu. Pe dînsul nu l-am cunoscut personal și n-aș îndrăzni să mă pronunț asupra personalității și performanței sale duhovnicești. Mi se spune că a fost un preot foarte prețuit, celebru pentru capacitățile sale de exorcist, ctitor al unei frumoase biserici în satul său natal și trecut prin mari greutăți în regimul comunist (16 ani de viață în ascuns, procese, condamnări etc.). Citesc însă, de mai multă vreme, în Adevărul, fragmente din înțelepciunea sa și, alături de pasaje înalt responsabile și de bun folos, dau peste „rămășițe“ aiuritoare. Exemple: la vremea de apoi, copiii vor avea chipuri de balauri (un trup și mai multe capete). Sau: dacă ești în situația de a primi o transfuzie de sînge alogen, trebuie să te asiguri că sîngele primit vine de la un ins botezat. Sau: femeile desfrînate își vor petrece timpul în iad, stînd (pînă la brîu) într-o apă murdară, din care ies doi șerpi și multe gîngănii mari și negre. Șerpii le mușcă de sîni, iar gîngăniile de „părțile rușinoase“. Aflăm și că în lacul de la Cernica, sub altarul bisericii „Sfîntul Nicolae“, trăiește un balaur uriaș, non-vio-lent deocamdată. Altă veste proastă: după moarte, fumătorii vor fi tratați cu un fum înecăcios, pe care vor trebui să-l inspire veșnic. Sînt și vești bune: în timp ce nemții sînt reci și fără credință, ungurii – răi și egoiști, țiganii – hoți și puturoși, evreii – nebotezați, protestanții și catolicii – eretici, arabii, japonezii, chinezii, indienii și turcii – păgîni, noi, românii, sîntem buni, credincioși, sentimentali și primitori. Ș.a.m.d. Repet: nu vreau să diminuez prestigiul duhovnicilor autohtoni. Dar cred, sincer, că texte ca acelea de mai sus sînt străine de tot ce e mai adînc și mai specific creștinesc. S-ar zice că s-a invitat „materialismul mistic“, transcendența „realistă“. Știm cînd va veni sfîrșitul lumii (adică știm ce nu știa nici Fiul), știm la fix cum arată Raiul (muzici, flori, zîne) și Iadul (șerpi, foc, fum, gîndaci), știm exact care e „rețeta“ succesului postum și a blamului fără sfîrșit. Ni se cere să fim un soi de roboți ai mîntuirii personale.

Față de asemenea manifestări, Biserica ar trebui să se apere. Altfel, credința va deveni un amestec incert de telenovelă, film de groază, miraculism ieftin, superstiție, folclor, propagandă partinică, idolatrie, conformism ipocrit. Și va pierde lupta cu smintelile veacului, mulțumindu-se cu o autoritate de protocol. Ferească Dumnezeu! 

P.S. Sîmbăta trecută, am văzut pe un post de televiziune o dezbatere, în timpul căreia purtătorul de cuvînt al Patriarhiei, dl Vasile Bănescu, a vorbit cu claritate, cu înțelepciune, fără emfază partizană. Cu asemenea oameni la vedere s-ar putea face un efort de normalizare.