Mircea VASILESCU | Europa dumitale

Guvernul nu ne mai merită

Goana disperată a Guvernului după taxe şi impozite (culminînd cu brambureala privind taxarea drepturilor de autor) mi-a amintit de un episod mai vechi, de cînd predam limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza“ din Roma. Eram, carevasăzică, angajat de universitatea romană şi plătit, practic, de Statul italian. Aşa încît – ca toţi ceilalţi salariaţi – am contribuit la intrarea Italiei în zona euro. Să mă explic. 

Era prin 1996, cînd se pregătea, în Uniunea Europeană (pe atunci formată din 15 state), introducerea monedei euro. Existau nişte „criterii de convergenţă“ – adică încadrarea în anumiţi parametri financiari – pe care statele trebuia să le îndeplinească pentru a adopta, de la început, moneda unică europeană. Între altele, era nevoie de finanţe publice sănătoase – de un anumit deficit şi un anumit nivel al datoriei publice (nu mai intru în detalii). Italia nu îndeplinea criteriile de convergenţă, pentru că finanţele sale publice erau cam bolnăvioare: chiar în anii aceia cînd, conform Tratatului de la Maastricht, ţările UE îşi puneau de acord politicile economice şi financiare, Germania a acuzat Italia că raportează cifre false pentru a „prinde“ trenul euro. La guvernare se afla o alianţă de centru-stînga (pentru prima dată în istoria postbelică a Italiei) condusă de Romano Prodi. Teoretic, nu era o catastrofă dacă Italia nu adopta de la început moneda unică: o putea face mai tîrziu, după ce ajungea să se înscrie în parametrii necesari. Dar dădea prost: Italia, ţară fondatoare a Comunităţilor Europene (de altfel, Tratatele fondatoare se semnaseră în 1957 la Roma), membră în G7 (pe atunci încă nu erau 8), să rămînă în „liga a doua“, alături de Irlanda şi Grecia? Nu ţinea. Aşa încît Prodi şi – mai ales – Carlo Azeglio Ciampi, guvernatorul Băncii Italiei (devenit ulterior un foarte respectat preşedinte al Republicii), au convins Comisia de la Bruxelles şi ţările partenere că, pînă la data intrării în vigoare a euro, o vor scoate la capăt. Pentru asta, s-a inventat o „taxă specială pentru trecerea la euro“ – un fel de împrumut de la cetăţeni, de fapt, pe termen scurt, care să ajute la reechilibrarea finanţelor publice. El apărea distinct pe „fluturaşul“ de salariu şi urma ca statul să-l returneze la un moment dat (iarăşi nu intru în detalii). Aşa încît una dintre amintirile mele simpatice din Italia o repezintă acei fluturaşi de salariu din care rezultă că am contribuit – cu echivalentul a cîţiva euro pe lună, exprimaţi pe atunci în lire italiene – la intrarea Italiei de la început în zona euro. 

Ce vreau să spun? Că Italia era, atunci, în dificultate şi şi-a taxat suplimentar cetăţenii. Care, altminteri, se plîngeau (pe bună dreptate) că sistemul italian de taxe e cel mai stufos, complicat şi birocratic din Europa. Şi aşteptau de la noul guvern (Prodi abia se instalase) o simplificare a sistemului fiscal. În locul ei, s-au trezit cu o taxă în plus. N-au fost ieşiri în stradă, nu prea au fost critici şi proteste, în ciuda faptului că opinia publică italiană reacţionează iute şi abundent cînd e cazul, presa îi ţine isonul, iar manifestaţiile de stradă adună în pieţe, la o adică, sute de mii de oameni. Nimic din toate acestea. E adevărat, italienii erau atunci, într-o majoritate covîrşitoare, favorabili monedei unice europene, pentru că bătrîna liră le cam jucase feste în ultima vreme: în vreo două rînduri căzuse zdravăn la bursă în urma speculaţiilor, era fluctuantă şi imprevizibilă. Aşa încît taxa s-a aplicat fără mari probleme, iar Italia a reuşit să adopte euro „din prima“. Un soi de solidaritate – fără vorbe mari – a făcut posibilă atingerea unui scop de interes naţional. E adevărat, pentru asta Guvernul, guvernatorul Băncii Italiei, preşedintele şi chiar şi Opoziţia (care s-a comportat rezonabil) au vorbit „pe o singură voce“. 

Încerc, aşadar, un paralelism. Şi România vrea să adopte moneda euro, iar termenul propus se tot amînă. Între timp, ne-a lovit criza. Guvernul – din ce în ce mai depăşit nu numai din punct de vedere politic, dar şi tehnic – inventează noi taxe şi impozite, dar nu reuşeşte decît să stîrnească indignare, confuzie şi paralizie administrativă. Încercarea de a taxa drepturile de autor a dovedit clar că executivul nu e în stare nici măcar să-şi aplice propriile măsuri: n-a putut să organizeze colectarea taxelor, a născocit formulare şi norme care contrazic ordonanţa de guvern, i-a umilit pe cetăţeni (inclusiv prin aroganţa ministrului Muncii şi ministrului Finanţelor care „s-au luat“ pur şi simplu de jurnalişti aruncîndu-le şmechereşte un „ce, nu vă convine că aveţi de plătit un impozit în plus?“). Taxînd „la inspiraţie“ diverse categorii sociale (urmează maneliştii – cu tam-tam-ul aferent la televizor), guvernanţii destabilizează societatea: dihonia, zîzania, invidia prostească între o categorie socială şi alta sînt stimulate la maximum de premier şi de miniştri. Apoi, relativismul legislativ (dacă se poate spune astfel) e la el acasă: ordonanţa spune ceva, normele de aplicare contrazic ordonanţa, dar ultimul cuvînt îl au ministrul Şeitan (care declară senin că nu vor fi amendaţi cei care nu depun formularele la termen, deşi ordonanţa prevede amenzi) şi premierul (care e convins că Adevărul se află în frazele pe care le îngaimă domnia sa la microfon). 

Nişte guvernanţi adevăraţi şi nişte politicieni adevăraţi ar fi ştiut, în împrejurări grele, să mizeze pe solidaritate, să le dea oamenilor încredere măcar prin felul de a se comporta faţă de cetăţeni. Ai noştri – prea puţin pregătiţi pentru funcţiile pe care le ocupă, şi tocmai de aceea aroganţi – au impresia că doar ei luptă împotriva crizei şi îşi varsă nervii pe popor, vinovat că „nu pricepe“ subtila echilibristică fiscală practicată de executiv. Sîntem un popor de proşti. Dacă Guvernul a ajuns la concluzia că poporul nu-l merită, de ce nu-şi dă demisia?

10 comentarii 5251 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 342, 2 septembrie - 8 septembrie 2010

Impostorul de serviciu.

Am avut dreptate!

Cine pe cine.

In rindul noilor activisti, formatorii de imagine, care se revendica din categoria oamenilor de cultura, procentul impostorilor e de departe mult mai mare decit in toate celelalte. De aici slugarnicia si pretul mic, foarte mic, cu care se vind.
Daca nu va place acest comentariu sau va simtiti atins, puteti sa nu-l publicati, dindu-mi astfel dreptate.

hai sa nu ne mai ascundem

hai sa nu ne mai ascundem dupa degete. am votat pedele pentru ca era o alternativa la pesede si penele. cand astia doi au anuntat deunazi ca fac un consiliu pentru elaborarea programului anticriza format din vosganian, nita si grapini, nu va suparati, dar am inteles ca am votat corect in context. nu ca respectivii nu ar fi poeti buni...
acuma, is doua directii pe care se putea merge, solidaritate, cum zice domnul vasilescu, sa facem, sa dregem, sa iesim impreuna din rahat cumva sau fermitate, adicatelea orice ar fi tot romanul plateste ce e de platit si cu asta basta, asa face tot crestinul, de ce am fi noi mai altfel decat altii si om vedea la urma ce va sa fie..
din pacate, guvernul sprijinit de noi a ales o solutie de mijloc, adica a distrus solidaritatea prin aroganta si fermitatea prin slabiciune. nu poti sa pretinzi solidaritate cand te ratoiesti la contribuabil precum vladescu si nici fermitate cand o dai la intors precum seitan cu amenzile...
nu ma simt vinovat pentru ca am votat acest guvern, ma simt dezamagit ca el nu s-a ridicat la inaltimea votului meu, dar asta e cumva altceva. pana una alte, uitati-va la opozitie inainte de a critica puterea, cu pacalici ca ponta si antonescu care se strang la voiculescu in birou sa discute ce e de facut nu e rost de mers inainte.
cum am zis chirurgului meu inainte sa ma taie, prefer scandalul linistii bolnavicioase..
macar am ajuns sa discutam despre de ce si cum platim contributii sociale. asta este primul pas inspre a le plati cu folos..

taxa

cita vreme a aplicat italia aceasta taxa pentru aderarea la moneda euro?

vreme

Aproape doi ani.

Ministru?

In araba Sheitan inseamna Satana :)

semnificatii

aveti dreptate
si mai infricosator este insa daca ne gindim ce inseamna in akkadiana Boc, in sanscrita Basescu, in indo-europeana Berceanu si, adaug pentru mai multa precizie, in paleo-fino-ugricele de nord, Dilema.
nu stiu insa daca UE are vreun sens ca prefix in dialectele uigure, stiu insa cu siguranta ca EU e un prefix "de bine" in greaca veche. o fi insemnind ceva pentru destinul nostru?

tot solidaritate

a se vedea si cazul Coreei de Sud in timpul crizei din anii '90 cand tot solidaritatea i-a salvat. Cred ca este destul de usor sa-i convingi pe oameni in asemenea conditii, totul este sa vrei si sa ai putina inteligenta sa o faci; la noi nu este cazul

cine pe cine merita?

Marturisesc a fi urmarit cu stupoare crescinda haosul masurilor guvernamentale romanesti "anti-criza" din vara aceasta; inclusiv cel provocat de proasta rinduiala a declararii si impozitarii drepturilor de autor. Cum, in meseria mea, ceea ce nu se poate traduce nu exista, si cum locuiesc ...intr-o limba straina, am testat si astfel situatiunea de acasa: explicata in alta limba, strainilor, intreaga dandana cu plata si neplata drepturilor de autor, soferi de taxi si ministru la televizor, pur si simplu era de neinteles. Nu pentru ca nu le-as vorbi foarte bine limba: ci pentru ca in logica lor - obisnuiti cu un stat birocratic, dar functional - asa ceva nu exista. Cam ca girafa in ochii ardeleanului...
Ingaduiti-mi insa sa va continui reflectia pe coarda atinsa in incheiere.
Pentru ca mult mai grav mi se pare cinismul cu care guvernul poate declara ca poporul sau nu il merita. Si viceversa, as zice: un popor (sau creatorii sai de opinie si purtatorii sai de cuvint) lamentindu-se ca nu merita guvernul pe care il are (e genul de lamento pe care il aud des in Romania), mi se pare un popor care tocmai ca isi merita necazurile provocate eventual de respectivul guvern sau de presedinte sau de cine va mai fi fost pus - prin alegeri democratice - sa il conduca.
In primul rind pentru ca, in general, fiecare isi merita soarta (si nu ma refer numai la romani): toti am avut momente in care am luat decizii grave (chiar daca nu le-am simtit astfel atunci) si ceea ce traim este rezultatul acelor decizii.
Dar un guvern rezultat din alegeri democratice isi merita la fel de just poporul precum poporul merita sa aiba ceea ce a ales. Ceea ce continua sa aleaga, in fiecare moment cind decide - poporul, sindicatele, paturile sociale defavorizate sau batjocorite de masurile guvernului - sa NU isi demita, prin exercitarea acelorasi drepturi democratice, conducatorii anterior alesi si care vor fi dezamagit atit de grav intre timp. Slaba reactie sociala din primavara la masurile de austeritate impuse de guvernul Boc a dovedit ca ...poporul isi merita guvernul acesta, fie si numai ca o "pedeapsa" a faptului ca nu a fost in stare sa provoace demiterea sa.
Grea povestea asta cu "binemeritatul" de la unii catre altii!
Guvernul inteleg ca se plinge ca poporul nu il merita, intr-atit e el de bun si "la populace" de neintelegatoare... Fie si numai prin acest gest de orgoliu, guvernul isi dovedeste orbirea.
Romanii, jeluitori si bombanitori, privind la altii unde e mai bine si intrebindu-se infinit de ce la noi nu poate fi, se pling si ei ca ce-au gresit (in afara de vina mioritica, daco-romana, initiala, a destinului potrivnic in Istorie si alte solemnitati imaginare...) sa aiba un guvern atit de buimac? N-au gresit, au ales. In primul rind la alegeri, dar si dupa aceea, in fiecare moment suplimentar pe care un asemenea guvern il mai petrece la putere.
Nu e o problema de "merit" ci de responsabilitate.
Dar, mai ales, mi se pare ca discutia atinge cote dramatice (cine pe cine merita, cine nu ma iubeste nu ma merita, cui nu-i place sa plece din tara etc.), cind de fapt ceea ce traim e alergarea bezmetica, prin batatura plina de praf de pe-un picior de plai recent integrat european, a unei gaini cu capul taiat care inca nu stie ce i s-a intimplat.

De ce nu-si da demisia ?

Pentru ca nu antrenorul e cel ce trebuie schimbat, in acest caz, ci jucatorii.
Din pacate asta e mult mai greu de obtinut, pentru ca cei care fac legea in final sunt cei care sunt multi.
Mai zilele trecute explicam pe "babeste", unui amic, care e viziunea mea despre ceea ce inseamna conceptul numit "guvern".
Argumentatia mea in acest caz o pot intelege doar aceia care s-au jucat "de-a roaba" macar vreodata in viatza lor.
Guvernul, este cel ce merge in maini, iar economia e "motorul".
Cel ce merge in maini, cauta sa nu calce pe pioneze, pe rahatzi sau pe alte inconveniente.
Dar nu el "trage", ci joaca mai ales intr-o zona spre care "motorul" impinge.
"Multzii" insa vad in guvern ori un topometrist ce traseaza linia de urmat, ori chiar motorul care sa traga economia dupa el ca un copil de-o capra.

PUBLICITATE

 

Matei MARTIN

ACTA

ACTA

La jumătatea lunii trecute, mai multe site-uri şi-au întîmpinat cititorii cu o pagină neagră şi un mesaj de avertisment. A fost o mică-mare grevă: timp de o zi, versiunea în engleză a Wikipaedia (cea mai mare enciclopedie liberă), dar şi alte site-uri importante au rămas inaccesibile.

citiţi

Cu ochii-n 3,14

La teve, pe burtieră: „În curînd – imagini inedite: un primar italian a căzut pe marmura din Focşani“. Păi, da, probabil a crezut că e de Carrara. (L. V.)

Iulian Apostol (fotbalist): „Cînd îmi voi găsi o echipă, ne vom pune la masă şi vom negocia ca bărbaţii, dacă sîntem bărbaţi. Dacă sîntem femei, ne ducem la club de femei. Îmi place să stau de vorbă cu oameni care sînt bărbaţi“… (A. M. S.)

Printre fenomenele la care nu ştiu să răspund – există mult mai multe decît se crede – este şi acesta: de ce nu se omologhează în Cartea Recordurilor performanţa acelei adolescente olandeze care, la 16 ani, a făcut ocolul lumii singură, într-o barcă? Se invocă vîrsta ei, e prea minoră… Dau ocol îndelung întrebării şi, oricît ar fi de scandalos, nu ştiu ce atitudine să iau. (R. C.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI