Graniţele politicienilor

În Franţa e campanie electorală, aşa că politicienii spun lucruri trăsnite. Marine Le Pen, şefa Frontului Naţional, a declarat că „nu mai are încredere în funcţionarea democraţiei franceze“, şi nu de ieri, de alaltăieri, ci din 2002, cînd, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale (la care au participat Jacques Chirac şi tatăl său, Jean-Marie Le Pen), a constatat „fraude masive“. Aşa încît solicită prezenţa unor observatori străini care să vegheze la buna desfăşurare a alegerilor.

Sînt două veşti interesante pentru noi în această trăsnaie. Întîi, ar trebui ca, din România noastră care a privit întotdeauna cu încredere şi speranţă către sora ei mai mare, să ne simţim (măcar) puţintel eliberaţi de complexul „culturii mici“ şi al „democraţiei imperfecte“: nu altceva a declarat, la mai toate alegerile prezidenţiale, C.V. Tudor „al nostru“. E adevărat, urlînd din toţi bojocii şi într-un limbaj mai frust. Dar ideea era aceeaşi: că s-au furat alegerile. Dacă şi Franţa „produce“ asemenea politicieni, de ce am fi atît de nemulţumiţi de politichia noastră? Apoi, dacă un partid naţionalist precum Frontul Naţional e dispus să „dea ţara pe mîna străinilor“ chiar şi numai pentru ziua alegerilor, nu e totul pierdut: înseamnă că în istorie şi în politică încă mai funcţionează un implacabil hazard care scoate în faţă, la o adică, situaţiuni ridicole şi le dă astfel bune ocazii liderilor politici să-şi dea cu stîngul în dreptul. Ar fi teribil de amuzant să-l vedem pe Corneliu Vadim Tudor în calitate de observator străin la alegerile din Franţa, dînd note la purtare democraţiei franceze.

Numai că, dincolo de asemenea paradoxuri relativ amuzante, realitatea e mai amestecată şi mai serioasă. Nicolas Sarkozy, aflat în situaţia dificilă de a recupera pierderile din sondaje, mizează în ultima vreme pe discursul antieuropean şi pe accente naţionale (dacă nu de-a dreptul naţionaliste). A spus că „în Franţa sînt prea mulţi străini“, că e nevoie de un impozit special pentru francezii care se exilează din motive fiscale, a vorbit despre „cancerul delocalizării“. A propus revizuirea Tratatului Schengen şi adoptarea unui Buy European Act (inspirat din Buy American Act, vechi de 80 de ani, care a relansat economia americană după Marea Criză). Şi a dat ultimatumuri Uniunii Europene: dacă nu vor fi adoptate aceste măsuri la nivel european, Franţa le va aplica unilateral. Din punct de vedere electoral, i-a ieşit bine: a atras atenţia asupra sa, i-a făcut pe plac unei bune părţi a publicului (un sondaj recent arată că foarte mulţi francezi sînt nemulţumiţi de politicile de la Bruxelles) şi a relansat dezbaterea politică. Numai că antieuropenismul său, scrie L’Express, deşi „mîngîie pe creştet opinia publică“, îl privează pe preşedinte de „spiritul responsabilităţii internaţionale care i-ar permite să se diferenţieze de François Hollande“. Dar, adaugă săptămînalul francez, „e doar un discurs, doar o campanie electorală, doar o prezidenţială...“ Într-un fel, aşa este. De multă vreme, campaniile electorale naţionale aduc în prim-plan discursuri antieuropene care sînt abandonate (sau substanţial diminuate) după cîştigarea alegerilor. Chiar Sarkozy a folosit clişeele de serviciu împotriva tehnocraţilor de la Bruxelles în campania trecută, dar apoi a lucrat, alături de Angela Merkel, la salvarea zonei euro. Iar Silvio Berlusconi – tartorul politicii făcute la televizor şi prin discursuri în Europa – promitea chiar ieşirea Italiei din zona euro, într-o vreme cînd nu se declanşase criza şi moneda europeană o ducea bine. Numai că asemenea discursuri produc consecinţe – chiar dacă nu sînt puse în practică. Avem un exemplu la îndemînă. Pînă acum cîţiva ani, discursul anti-imigraţionist le aparţinea unor partide mici şi neastîmpărate, considerate de mainstream-ul politic drept nefrecventabile din cauza naţionalismului şi populismului lor: Frontul Naţional în Franţa, Lega Nord în Italia, Partidul Libertăţii în Austria şi altele. Azi, cînd politica se bazează tot mai mult pe imagine şi pe apariţii la televizor (tot Berlusconi i-a învăţat asta pe liderii europeni), unele partide din mainstream au preluat discursul împotriva străinilor şi îl practică intens în campaniile electorale: vechiul truc al străinilor ca ţapi ispăşitori (rafinat, nuanţat şi-napoi la lume dat) încă prinde, mai ales cînd economia merge prost. Şi mai ales după ce cîţiva lideri importanţi de centru-dreapta (Angela Merkel, David Cameron, Nicolas Sarkozy) au declarat că „multiculturalismul a murit“. Mai degrabă a eşuat încercarea statelor naţionale de a găsi şi aplica politicile potrivite cu noua realitate a fluxurilor migratorii (mai ales a celor ilegale). Globalizarea îi face pe oameni să-şi caute o viaţă mai bună în alte părţi ale planetei – şi asta se întîmplă în proporţii de masă. Invers, patronii din lumea occidentală migrează cu fabricile lor cu tot exact în ţările furnizoare de imigranţi şi sînt rău văzuţi pentru asta, ba chiar se caută soluţii legislative pentru a-i forţa să rămînă în ţările lor. Sarkozy e un promotor al unor asemenea soluţii. Totuşi, partea bună a acestui „cancer al delocalizării“ este că, ducîndu-se cu fabrici cu tot în Asia, Maghreb ori America Latină, patronii împiedică venirea în Franţa (şi în Occident în general) a mii şi mii de imigranţi potenţiali. Dar, dincolo de chestiunile pur economice şi fiscale, faptul că politicienii stăruie atîta pe problema migraţiei şi recurg atît de uşor (şi cu rezultate electorale vizibile) la „sentimentele naţionale“ arată un blocaj într-o mentalitate vetustă şi o incapacitate de a găsi soluţii potrivite cu lumea de azi. E inutil să le reaminteşti politicienilor şi cetăţenilor clişeul binecunoscut că, dacă mîine ar dispărea toţi imigranţii din Europa Occidentală, multe domenii ale economiei n-ar mai funcţiona. E inutil să le aminteşti de beneficiile concrete ale Europei unite (de la dispariţia taxelor vamale la libera circulaţie) unor oameni cărora încă le place să audă explicaţia comodă că „Bruxelles-ul e de vină“.

Pe de altă parte, cu un preşedinte invizibil precum Van Rompuy şi un „ministru de Externe“ necunoscut, Uniunea Europeană n-are cum să-i convingă pe cetăţenii francezi şi de alte naţii că pot avea un viitor mai bun împreună şi nu e nevoie – vorba lui François Bayrou – să reinstaleze grăniceri şi bariere tricolore la graniţe. Poate că nu se va ajunge pînă acolo – căci, aşa cum s-a mai văzut, după ce sînt aleşi, politicienii o lasă mai moale cu discursul antieuropean – dar deja s-a ajuns la reinstalarea unor bariere construite din vorbe, de către nişte „grăniceri“ ajunşi politicieni. Sînt cele mai perfide bariere din cîte există.